Pentru Peter Navarro, China reprezintă mult mai mult decât „pretendentul” lui Fareed Zakaria: este sistemul care a construit „Marele Zid Protecționist” în beneficiul industriilor exportatoare și în disprețul acordurilor convenite sub (nu atât de) înaltul patronaj al Organizației Mondiale de Comerț (apă și energie ieftine, terenuri gratuite, bonusuri pentru cercetare-dezvoltare, împrumuturi cu dobânzi negociabile etc.), este economia care prezervă, în raporturile dintre capital și muncă, atât mecanismul „plusvalorii relative”, cât și cel al „plusvalorii absolute” ( … Marx este mereu actual, doar managementul chinezesc știe să valorifice, dincolo și dincoace de conjuncturi, voluminoasele contingente ale „armatei industriale de rezervă” ori „legea de fier a productivității”), este statul care a fost cel mai bine orientat către „manipularea valutară” (yuanul drastic subevaluat în alianță cu prețurile chinezești atașate mai tuturor mărfurilor exportate explică uriașul deficit comercial al Statelor Unite în relația cu patria lui Xi Jinping), inclusiv prin operațiuni de dumping asupra obligațiunilor emise de Trezoreria americană și asupra dolarului pe piețele internaționale, este supra-organizația, decăzută din toate standardele etice, care nu se sinchisește nici de condițiile de muncă ale lucrătorilor, nici de proliferarea colosală a externalităților negative (poluarea atinge cote înspăimântătoare în „orașele milionare”), nici de producerea, distribuirea și utilizarea pe scară largă a bunurilor și serviciilor contrafăcute/piratate, nici de legăturile de afaceri cu lideri politici autoritari ori, de-a dreptul, cu dictatori, este bucata de continent care nu-și este sieși suficientă, drept urmare parcurge un program ambițios de luare sub „control fizic și financiar” a unor teritorii bine înzestrate cu resurse.
În mare parte, observațiile economistului Peter Navarro, găzduite (și) de lucrarea „China – războaiele care vor veni: unde vor fi duse și cum pot fi câștigate” (București, Editura Niculescu, 2011, ediție originară 2008) corespund „istoriei care se scrie sub ochii noștri”. Însă, „războiul economic” purtat împotriva imperialismului marii țări asiatice de strategi greu de dezlipit de „ordinea imperială” și de colonialism, „războiul comercial” declanșat din zona cu cei mai mulți deținători de capitaluri în măsură să fructifice la „firul ierbii chineze” munca ieftină sau, dacă preferați, condițiile de formare a salariului, „războiul valutar” configurat de autoritățile care, fiindcă nu știu cum să mai lupte cu cei care denunță libertatea cursului de schimb, emit dolari în exces pentru a-și ajusta datoriile acumulate ca urmare a emisiunilor bogătoase de obligațiuni, „războiul geo-politic” (se poate găsi un termen mai potrivit, desigur) izvorât din dorința ca emisfera de sud să rămână într-o admirație ecstatică față de Doctrina Monroe (vezi incursiunile economice ale Chinei în America Latină) ori „războiul informațional” manufacturat prin afurisirea absolută a puterii asiatice – falsificarea medicamentelor, efectele industriilor poluante asupra climei, înțelegerile „petrol contra arme” cu conducători odioși din țări mereu în dezvoltare ș.a. – nu pot fi susținute într-un registru grav afectat deontic și epistemic, altfel spus prin alcătuiri cu caracter tezist.
Dragi prieteni și onorați neprieteni, cartea din care vă ofer un fragment, cred, edificator (op. cit., 67 și urm.) a apărut în aceeași perioadă cu „Lumea post-americană” (cu aproximativ un deceniu în urmă, am prezentat strălucitorul eseu al lui Fareed Zakaria în hebdomadarul nostru), care conține, între altele, o analiză detaliată și sofisticată a raporturilor de putere dintre Statele Unite și China. De ce v-am adus în atenție întocmirea lui Peter Navarro ? Pentru că nu reputatul Zakaria (în continuare la CNN), ci ascuțitul Navarro a intrat în cercul celor care elaborează politicile economice ale administrației Trump …
„În 1916, Lenin, părintele îndepărtat al comunismului chinez, descria imperialismul drept «cea mai înaltă formă de capitalism». Scopul statelor imperialiste este folosirea resurselor lor financiare superioare și a experienței politice și administrative pentru a-și exercita controlul asupra mineralelor, materiilor prime, produselor agricole și a oricăror alte resurse naturale ale țărilor exploatate. Un asemenea control este dobândit, de regulă, prin mituirea conducătorilor corupți din țările mai puțin dezvoltate, ceea ce are drept consecință facilitarea influxului de capital, a forței de muncă calificate și a abilităților manageriale din țara respectivă. Primul val de capital și muncă îl constituie «armele de construcție în masă ale statului imperialist». Aceste arme sunt folosite pentru a construi rețele de transport și comunicație, precum și infrastructura pentru industria extractivă, care vor fi necesare pentru viitoarea exploatare a resurselor naturale. De îndată ce statul imperialist deține controlul resurselor, le trimite «acasă», pentru a-și hrăni propria mașină industrială. În timp ce țara exploatată este deposedată de bogățiile sale și își vede mediul ambiant degradat, țara imperialistă produce valoare adăugată în cantități importante, fabricând bunuri (produse industriale) pe care le exportă pe piețele lumii. Ea câștigă astfel, în terminologia lui Lenin, «super-profit» în detrimentul țării exploatate. În viziunea marxist-leninistă, așa au stat lucrurile în zilele de glorie ale Imperiului Britanic, în relațiile sale cu coloniile din vestul Africii, cum ar fi Kenia sau Uganda. Franța a procedat la fel în Africa de Est, cu colonii precum Coasta de Fildeș, Guineea, Mali sau Senegal. Şi state mai mici, ca Belgia sau Portugalia, au dus politica lor imperialistă în Congo, Angola sau Mozambic.Astăzi, însă, într-o supremă ironie istorică, există o nouă țară imperialistă care jefuiește mai multe din fostele colonii africane. Nu este altcineva decât unul dintre cei mai virulenți critici și una dintre cele mai nefericite victime ale imperialismelor britanic si japonez: presupusa marxist-leninistă Republică Populară Chineză. Peste tot în Africa, America Latină și Asia, China folosește calul troian al solidarității sud-sud, pentru a construi, împreună cu alte țări în curs de dezvoltare, o «coaliție a muncitorilor», orientată împotriva «nordului» imperialist, format din state ca SUA, Franța, Rusia, Marea Britanie. Sub masca acestei diplomații «sud-sud», China dezvoltă o redutabilă mixtură de capital subvenționar de stat, expertiză managerială și forță de muncă calificată, și capătă partea leului dintr-un control economic tot mai pronunțat asupra metalelor, minereurilor și materiilor prime, precum și resurselor agricole ale globului. Imprudentele țări în curs de dezvoltare care sunt acum prinse în pânza de păianjen a imperialismului «sud-sud» dezvoltat de China au acum parte de o dureroasă trezire la realitate. La originea noului imperialism al Chinei este un apetit economic vorace pentru resurse și materii prime.”
