Într-o frazare logodită cu secolul al XXI-lea, observ cum Filosoful construiește înțelesurile științei în proximitatea semnului și limbajului, evocă binefacerile virtuților și moralei laolaltă cu traiectoriile informative care unifică interesele centrului cu „obiceiurile” periferiei, developează potrivirile și nepotrivirile dintre „discursurile mentale” și cele rostite cu justă măsură, apreciază cu severitate defectele derivate din pretenția cuvântului de a denunța „îngustimea gândurilor celorlalți”, alungă rațiunea din … clubul facultăților înnăscute, abilitează voința în calitate de companion al inițiativelor, chiar dacă acestea ajung sau nu la strugurii succesului, declamă întru ridicarea în rang a securității, de fapt solicită supra-considerarea acesteia în raport cu (toate) comunitățile, din moment ce dreptatea, echitatea ori gratitudinea sunt schimonosite, fiecare în parte, de vivacitatea orgoliilor omenești, apelează „metoda contractualistă” pentru ca „umanitatea să nu se prăbușească din pricina propriilor sale efervescențe”.
Lecturând mult prea grăbiți „Leviathanul” (vezi și ediția din 2017, datorată Editurii Herald, din București), am putea crede că înțelegerile ferme, „pecetluite cu sabia”, menite să asigure supraviețuirea societăților, reunirea diverselor forțe și voințe într-o singură Adunare, capabilă să estompeze pasiunile și înclinațiile distructive cu care au fost … blagosloviți oamenii, ordinea politică în măsură să supraimpresioneze libertatea, înainte ca aceasta să fie ademenită dinspre anarhie sau suveranul (autoritatea) împuternicit să dispună de legile civile și penale, dar și de organizațiile publice și particulare îl recomandă pe Thomas Hobbes drept precursor al erudiților clipei, care s-au obișnuit, dincolo și dincoace de mult invocata criză medicală, să se ia la întrecere pentru onoruri și demnități, să contribuie la confuzia permanentă dintre binele (lor) propriu și binele comun, să rânduiască treburile publice animați de țeluri individuale sau de grup (restrâns), să se afișeze aidoma … copiilor lui Talleyrand, de parcă vorbele au fost născocite pentru a ascunde gândurile oamenilor ș.a. (op. cit., p. 133 și urm.). Să nu comitem o asemenea eroare, dragi prieteni și onorați neprieteni, nu de alta dar gânditorul englez, e drept, într-o vreme caracterizată de schimbări sociale radicale, a pledat în favoarea unui sistem politic cu vocație de universalitate, în timp ce erudiții clipei pierd bătălie după bătălie în „războiul cuvintelor”, în maniera personajelor persiflate (și) de rockerul Rob Halford și de colaboratorii de odinioară, din trupa „Fight”!
„Nu este îndeajuns pentru siguranța oamenilor, care ar trebui, conform dorinței acestora, să dureze toată viața, ca ei să fie călăuziți de o singură judecată pentru o perioadă limitată, cum ar fi cea a unei bătălii sau a unui război. Căci, deși aceștia, printr-un efort comun, dobândesc o victorie împotriva unui dușman din afară, totuși, după aceea, când fie nu mai au un dușman comun, fie cel pe care unii dintre ei îl consideră dușman este considerat prieten de către ceilalți, se vor dezbina din cauza intereselor diferite care există între ei și vor cădea din nou într-un război între ei. Este adevărat că anumite creaturi vii, precum albinele și furnicile, trăiesc laolaltă într-un mod sociabil (…), dar nu sunt călăuzite de altceva decât de propriile judecăți și apetituri; nu sunt înzestrate nici cu vorbire, prin care una să poată semnifica alteia ceea ce socotește a fi avantajos pentru interesul comun. Poate că unii doresc să știe de ce neamul omenesc nu poate, la rândul lui, să trăiască în buna înțelegere. La aceasta răspund:
În primul rând, oamenii se găsesc neîncetat într-o întrecere pentru onoare și demnitate, ceea ce nu se poate spune despre aceste creaturi. Prin urmare, pornind de aici, între oameni se ivesc invidia și ura și, în cele din urmă, războiul, ceea ce nu se petrece în rândul acestor creaturi. În al doilea rând, printre aceste creaturi binele comun nu diferă de cel individual și, fiind de la natură înclinate către binele individual, obțin prin aceasta binele comun. Dar omul, a cărui bucurie constă în a se compara cu alții, nu poate savura ceea ce nu este superior. În al treilea rând, aceste creaturi, neavând uzul rațiunii, nu văd sau nu cred că văd vreun neajuns în rânduirea activităților lor comune, în vreme ce în rândul oamenilor sunt foarte numeroși cei care se cred mai înțelepți și mai capabili să rânduiască treburile publice decât ceilalți, iar aceștia se străduiesc să reformeze și să inoveze, unii într-o direcție, alții într-o alta, mergând astfel spre discordie și spre război civil. În al patrulea rând, aceste creaturi, deși își folosesc oarecum vocea pentru a-și face cunoscute unele altora dorințele și alte afecte, sunt lipsite de acea artă a cuvintelor prin care unii oameni le pot reprezenta altora ceea ce este bine ca fiind un rău și ceea ce este rău ca fiind un bine, sporind sau micșorând dimensiunea aparentă a binelui și răului, făcându-i astfel pe oameni să fie nemulțumiți și tulburându-le pacea după bunul plac. În al cincilea rând, creaturile lipsite de rațiune nu pot distinge între prejudiciu și pagubă; prin urmare, câtă vreme sunt lipsite de griji, nu se simt deranjate de semenii lor, pe când omul este cel mai turbulent atunci când este cel mai lipsit de griji, căci atunci îi place să-și arate înțelepciunea și să controleze acțiunile celor care cârmuiesc comunitatea civilă. În ultimul rând, acordul dintre aceste creaturi este natural, iar cel dintre oameni nu poate fi obținut decât prin convenție, care este artificială; de aceea, nu trebuie să ne miram că mai are nevoie de ceva (pe lângă convenție) care să le facă acordul constant și durabil; și anume, o putere comună care să-i țină supuși și să le îndrepte acțiunile către avantajul comun.”
