05/03/2021

Giuliano Proccaci – despre umanism, modernitate și relevanță istorică

Scris de Corvin Bejinariu

05/03/2021


Fără să fi fost fascinat de secolul al XI-lea, a evocat viața trepidantă din teritoriile italiene, amprentată de creșterea importanței orașului, îndeosebi a funcției sale economice (mare consumator de produse agricole, furnizor însemnat de bunuri prelucrate și de servicii, catalizator al schimburilor ș.a.), dar și de afirmarea „comunei”, atât în dimensiunea ei burgheză și întreprinzătoare, cât și în cea funciară și rentieră (a se vedea „cele două suflete și cele două vocații”), fără să fi fost absorbit de evenimentele ronflante ale secolului al XII-lea, a zăbovit mai mult asupra manierei în care policentrismul a supraimpresionat existența comunităților din Peninsulă decât asupra anilor tumultoși, recomandați de expedițiile lui Frederic Barbarossa ori de fazele de început ale conflictului dintre guelfi și ghibelini,  fără să fi fost acaparat de „minunățiile” secolului al XIII-lea, a marcat momentele istorice în care Mediterana, învecinată cu imperii impunătoare și cu prețioasele civilizații ale creștinismului apusean, reprezenta „centrul lumii”, iar Veneția, Genova sau Florența (spre întristarea lui Dante Alighieri) erau greutățile și/sau contragreutățile în stare să desemneze „ordinea comercială”, fără să fi fost condescendent față de secolele al XIV-lea și al XV-lea, a descris, cu acompaniamentul nepereche al Decameronului, transformările eclatante ale negustorilor pricepuți și ale burghezilor ambițioși în patricieni, fără să fi fost intransigent cu „actele și faptele” secolelor al XVI-lea și al XVII-lea,  a consemnat că „epocile de stagnare” sunt plămădite din lupta vremurilor mânioase împotriva libertății de gândire (Bruno, Galilei, Campanella etc.), fără să fi fost entuziasmat de forțele intelectuale care i-au ridicat în rang pe oamenii secolului al XVIII-lea, a meditat asupra meritelor și nemeritelor iluminiștilor, fără să fi fost impresionat de potențialul revoluționar al secolului al XIX-lea, a identificat o serie de „legături necesare, generale, repetabile și relativ stabile” între Italia napoleoniană și izbucnirile Risorgimento-ului, fără să fi fost acomodat cu … retorica discursului publicitar, deci cu goana după imagine a secolului al XX-lea, a urmărit traiectoria capitalismului italian, dincolo și dincoace de erudiția lui Cavour, prestidigitațiile politice ale lui Giolitti, detenta „corporatismului” din regimul Ducelui plus complicitățile democrației creștine cu exponenții politicilor radicale.

Între altele, în „Istoria italienilor” (București, Editura Politică, 1975, ediție originară 1969), Giuliano Procacci a descris umanismul aidoma unei „alianțe competitive” între marile idei ale Antichității și Modernitate: o alianță care a luat în derâdere segregările dintre „popolo grasso” și „popolo minuto”, care s-a inspirat din „geografia fericită” a frazelor lui Guicciardini și care a servit oamenilor cu ocupații onorabile, de fapt celor netributari falnicilor restauratori de imperii (romane), bogătoșilor conducători de orașe ori îndelung sulemeniților ierarhi ai bisericii sau, dacă preferați, oamenilor netulburați de … timpul lui Campanella („ia totul și dă totul, fără să se anihileze”) (op. cit., p. 110 ;i urm.) :

„Dacă umanismul (…) n-ar fi fost decât această imensă operă de recuperare a patrimoniului antichității, contribuția lui la cultura și civilizația modernă ar fi fost deja extraordinar de mare. Dar el a făcut mai mult. Datorită muncii de restaurare, de editare de texte comentate, s-au format treptat – și aceasta este achiziția cea mai importantă și cea mai durabilă – unele dintre criteriile de metodă care guvernează și astăzi cercetarea științifică. Este vorba, în primul rând, de caracterul dezinteresat al înseși cercetării: nici un idol politic, religios, nici o patimă, nici o considerație de ordin exterior nu trebuie să-l călăuzească  pe savant în munca lui. Vai de cel care falsifică un text sau îi alterează autenticitatea ! Filologia este baza și cheia oricărei cunoașteri, ediția critică este condiția  necesară pentru lectura oricărui text. Exemplul clasic al acestei noi metode, al acestui nou stil de muncă al umaniștilor este, fără îndoială, demonstrația exemplară pe care Lorenzo Valla a făcut-o în legătură cu falsitatea celebrei «donații a lui Constantin», document medieval pe care biserica îl invoca pentru a justifica legitimitatea aspirațiilor sale temporale (n.m.: «Donatio Constantini» – falsul decret imperial – a fost întocmit cu scopul de a transfera Papei autoritatea asupra Romei și vestului Imperiului Roman. A fost alcătuit, cel mai probabil, în secolul al VIII-lea și a fost utilizat în sprijinul revendicărilor de ordin politic ale papalității. Veridicitatea așa-numitului decret imperial a fost contestată încă în secolul al XI-lea, însă abia Lorenzo Valla, binecunoscutul umanist renascentist, a adus dovezi irefutabile în privința „calității” întocmirii comentate). Întreaga demonstrație este bazată pe elemente care se referă la text și sunt de natură filologică. Dar ca înțelege și a pătrunde un text însemna în același timp a-l fixa în epocă, a-i stabili un loc bine precizat în corpus-ul literar din care făcea parte. Dimensiunea filologiei genera dimensiunea istoricității. Nu era vorba de a opune pe Platon lui Aristotel, ci de a înțelege și pe unul și pe celălalt, pe unul împreună cu celălalt. Aletheia, adevărul – afirma Leon Battista Alberti în lucrarea «Philodoxeos» -, este fiica lui Cronos, timpul, iar compatriotul său Matteo Palmieri se făcea ecoul acestuia formulând sentința «veritatis profecto cognitionem dant tempora». Din această  îmbinare între metoda filologiei și conceptul istoricității se năștea o mentalitate a înțelepciunii și toleranței, care își va găsi personificarea în marea figură a lui Erasmus de Rotterdam, maestru în filologie și toleranță. El se formase în școala umanismului. Umaniștii au fost pe deplin conștienți de noutatea și de importanța acestei descoperiri a lor. Ei și-au dat seama că meritul lor istoric nu consta numai în a fi descoperit și restabilit textele autorilor antici, ci și în a fi înțeles lecția lor cea mai profundă, în a fi regăsit metoda cu care lucrau clasicii, lipsa lor de idoli și de prejudecăți, mintea lor liberă și senină. Bazați pe această conștiință, ei priveau cu milă la «media aetas» (evul mediu, termen elaborat chiar de umaniști), la prejudecățile acestei epoci și la incapacitatea ei de a se ridica la puritatea filologică și la judecata istorică, exaltând, în opoziție cu ea, epoca lor proprie și revoluția intelectuală ai cărei protagoniști erau ei înșiși. Pasiunea pentru antici genera astfel orgoliul de a fi moderni. A imita pe antici nu însemna repetarea a ceea ce spuseseră aceștia, ci abordarea lumii proprii, a epocii proprii cu aceeași curiozitate, aceeași pasiune, aceeași luciditate în judecată cu care anticii abordaseră lumea lor, epoca lor; însemna cercetarea și descoperirea unor noi adevăruri și noi drumuri, însemna a construi. Știința pură făcea astfel să se nască știința aplicată.”

Corvin Bejinariu

Despre autor