Toamna trecută, pașii m-au purtat în sudul țării, revăzând multe obiective turistice, percepute diferit acum, după trecerea anilor. Mănăstirea Cozia a fost un punct de oprire în periplul meu, de această dată făcând noi descoperiri în patrimoniul acesteia. Dacă toată lumea s-a înghesuit să meargă la mănăstire, eu am zărit pe partea opusă a șoselei o biserică deosebită ca arhitectură, diferită de stilurile noastre vechi. Am intrat pe domeniul acesteia, încurajată de faptul că nu era nimeni prin preajmă. Locul era un sfârșit de șantier, pentru că se vedeau materiale de construcție și diverse unelte, dovadă că fusese renovată recent. La început nu am știut ce este, nefiind nimeni pe acolo să întreb. Am fotografiat-o din mai multe unghiuri, fiind bucuroasă că vremea era splendidă, albastrul cerului armonizându-se măiastru cu verdele pădurii din apropiere și cu însuflețita culoare caldă a cărămizilor. Mi-am încântat ochii cu eleganța bisericii, cu ineditul construcției și cu poziția ei, pe un promontoriu destul de înalt față de mănăstire, aflat la o distanță apreciabilă.
Mai târziu, când am avut mijloacele necesare, m-am documentat despre acest lăcaș. Știam că Mănăstirea Cozia a fost ridicată de Mircea cel Bătrân între 1387-1391, în Călimănești, județul Vâlcea, iar domeniul care o înconjura era foarte generos, de pe malul Oltului, până sub poala pădurii. Mircea s-a preocupat permanent de înzestrarea și înfrumusețarea mănăstirii, dându-i dreptul de exploatare a sării de la Ocnele Mari, cât și spălarea nisipurilor aurifere din zonă. De-a lungul vremurilor, mai mulți domnitori au purtat de grijă mănăstirii, fiecare contribuind cu ceva la măreția ei: Neagoe Basarab, Radu Paisie și Constantin Brâncoveanu. Acesta din urmă a construit pridvorul în știutul stil brâncovenesc.
În timpul ocupației austriece a Olteniei, mănăstirea a fost o fortăreață redutabilă în calea cotropitorilor, dar destinația mănăstirii, locul unde își doarme somnul Mircea cel Bătrân, a fost schimbată în mai multe rânduri, cunoscând momente triste. Între 1879-1893 autoritățile o transformă în pușcărie, fapt care îl revoltă pe Eminescu, care va scrie un articol virulent în ziarul Timpul:
„Cozia, unde e înmormântat Mircea I, cel mai mare domn al Țării Românești, acela sub care țara cuprindea amândouă malurile Dunării până-n mare, Cozia unde e înmormântată familia lui Mihai vodă Viteazu, un monument istoric aproape egal ca vechime, cu țara – ce-a devenit aceasta? Pușcărie!”.
Un alt moment dureros va fi acela că, în timpul Primului Război Mondial devine grajd de cai! La un moment dat va fi și spital, situație mai acceptabilă și mai apropiată de preocupările monahilor de aici.
Complexul monahal cuprinde biserica mare, două paraclisuri și bolnița mănăstirii, aceasta din urmă aflându-se pe partea cealaltă a drumului ce străbate Valea Oltului. Bolnița Cozia a fost ctitorită de Radu Paisie, cum aflăm din pisania bisericii zugrăvită pe o fâșie ce merge de jur împrejurul pridvorului, în prima jumătatea a secolului al XVI-lea, amănunte despre domnitor provenindu-ne de la cronicarul de origine valahă, Nicolae Olahus. Denumirea de bolniță, vine din slavonă și înseamnă infirmerie sau spital. Aici, cei care aveau cunoștințe medicale asigurau îngrijirea trupească, iar biserica oferea tămăduire și mângâiere sufletească. Bolnițele mănăstirești erau spitale, infirmerii și azile pentru bătrânii și bolnavii din mănăstiri și din împrejurimi. În trecut, bolnița era inclusă în incinta mănăstirii. Spărgându-se zidurile împrejmuitoare, pentru a se construi drumul național ce străbate Valea Oltului, Bolnița Mănăstirii Cozia a rămas separată pe muchia dealului care se ridică spre apus. În prezent în Biserica Bolniței se oficiază numai Sfânta Liturghie în ziua hramului ”Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, în 29 iunie și slujbe ocazionale, de înmormântare.
Mica biserică bizantină frapează prin decorațiunea exterioară. Alternanța șirurilor de cărămidă aparentă, cu porțiuni de tencuială în care sunt înglobați bolovani de râu, dau un aer deosebit de elegant construcției. Zidurile au grosimea de un metru și chiar mai mult și deși pare mare pe dinafară, în interior este strâmtă. Pictura murală a fost realizată de meșteri zugravi de origine sârbă; foarte bine conservată, pictura, a făcut ca biserica să fie denumită de specialiști, micuța Capelă Sixtină a României. Este impresionantă prin fastul decorativ și prin modul expresiv de tratare a figurilor. Zugravii au etalat influența școlilor de la Muntele Athos și de la Meteora. Printre picturile care pot fi văzute la Bolnița Coziei, există portretul voievodului Mircea cel Bătrân, care are pe mantie vulturi bicefali, însemn al casei imperiale bizantine, scena cu Toma Necredinciosul și o suită de tablouri dedicată Sfântului Ioan Botezătorul. La intrarea în naos, este zugrăvit ctitorul Radu Paisie ținând biserica în mână, iar în partea stângă sunt pictate portretele familiei sale.
După cum menționează documentele de epocă, bolnița a fost construită pentru a servi ca locaș de alinare ”pentru nevolnicii de vârstă și bolnavii obștii”. Pentru a te bucura de comorile ascunse ale acestei bijuterii a secolului al XVI-lea, trebuie să te adresezi ghidului mănăstirii pentru a înlesni cunoașterea lor. (Asta am aflat mai târziu.)
