19/02/2021

Robert Gerwarth și cronica „învinșilor”

Scris de Corvin Bejinariu

19/02/2021


A descris Europa anilor 1920 aidoma unei colecții de teritorii nepacificate, traversate de soldații din Freikorps și de alți „insurgenți” în căutare de „pământ, glorie și aventură”, terorizate de „exigențele bolșevice” privitoare la „pace”, „preluarea fabricilor de către lucrători” și „democratizarea armatei”, supraimpresionate de intențiile corifeilor noilor regimuri politice de a crea „alianțe competitive” cu combatanți din Marele Război și, desigur, bântuite de subcultura acțiunii cu orice preț, de fapt a acțiunii în stare să-și subordoneze numaidecât ideologiile. A evocat realitățile contradictorii ale continentului schimonosit în anii fărâmați de obuze și împachetați în gaze otrăvitoare, pe de o parte „diplomația de conferință”, dirijată de francezi și mult apreciată de notabilii, dar și de poporenii din Europa Centrală și de Sud-Est, iar pe de altă parte „revizionismele” celor trecuți în categoria pierzătorilor oficiali, altfel spus a celor socotiți și înfrânți, și culpabili la modul absolut, și buni de plată în conformitate cu articolele 231 și 232 din Tratatul de la Versailles.  A prezentat amănunțit actele și faptele care au plămădit revoluții și contrarevoluții, unificări și segregări, alianțe și adversități, emancipări și dominații sau, într-o frazare neconvențională, repertoriul unor rivalități colosale care „au împiedicat Războiul să se sfârșească”, în pofida dezarticulării a patru imperii și intențiilor de configurare a ordinii internaționale în registrul ronflant al noilor instituții suprastatale.  A arătat că, în perioada comentată, realitățile economice i-au copleșit deopotrivă pe „câștigători” și „perdanți”, că „pacea cartagineză” impusă Germaniei a șubrezit în special prestigiul pacificatorilor (a se vedea și cele scrise de „expertul John Maynard Keynes în „Consecințele economice ale păcii”), că inclusiv țările mici și mijlocii s-au depărtat de retorica statu-quo-ului odată cu izbucnirea crizelor interne, iar democrația a fost transformată, cu concursul unor intelectuali incontestabili, capabili „să urce către creierii Statului Nou”, într-un stadiu pe care omul viguros are menirea de a-l depăși.  A susținut că mult invocata „nouă ordine” a găsit calea să se acomodeze cu marile puteri europene, presionate atât din exterior (nevoia de a regândi arhitectura colonială a lumii, iminenta mutare a centrului de interes în relațiile internaționale din Atlantic în Pacific, activitatea păguboasă a instituțiilor suprastatale nu doar în chestiunile de securitate colectivă), cât și din interior (obligația de a asigura traiectorii de expansiune pentru reprezentanții „marii finanțe”, imposibilitatea de a pune în practică programe guvernare coerente în condițiile unor fricțiuni politice cronice, descoperirea metodelor totalitare pentru ajustarea diferitelor discordii sociale), deci purtătoare de mari dezechilibre sistemice.

Între altele, în „Cei învinși. De ce nu s-a putut încheia Primul Război Mondial, 1917-1923” (București, Editura Litera, 2017, ediție originară 2016), tânărul cercetător Robert Gerwarth consideră că a discuta despre „învingători” și „învinși” la începutul deceniului al treilea din veacul precedent ține mai degrabă de o convenție decât de semnificațiile nealterate ale vremurilor în cauză: de aceea, în califică drept „învinși” pe mai toți europenii perioadei, unii viețuind în țări decupate grosier de pe hărțile vechilor imperii, alții subzistând în statele prietene Antantei, fără a bănui la ce pedepse îi va supune istoria, nu puțini acceptând discursurile oamenilor politici democrați, „stăpâni pe situație”, cei mai mulți afișând entuziasme și acceptând tacit sacrificii întru mulțumirea celor mereu nemulțumiși de performanțele pe care le înregistrează în calitate de „proprietari de oameni”.

În altă ordine de idei, vă propun, dragi prieteni și onorați neprieteni, să parcurgeți următoarea frântură de text care, nu-i așa ?, ia în derâdere conduita duală a celor din Antantă în materie de „autodeterminare” (op.cit., p. 254 și urm.)

„În perioada de după război, singurele state omogene din punct de vedere etnic din Europa Centrală, de Est sau de Sud – Est erau nucleele imperiilor învinse: Republica de la Weimer, Austria, Ungaria, Bulgaria și Republica Turcă (înființată în 1923). Toate aceste state aveau minorități reduse  (în special evrei în Europa Centrală și rămășite ale comunității de creștini-ortodocși în Constantinopol) care urmau să fie hărțuite sau supuse violențelor în următoarele decenii, însă chestiunea minorităților a fost mult mai importantă, în anii 1920 și la începutul anilor 1930, în statele succesoare învingătoare. Noul stat polonez, de pildă, avea o populație care în proporție de 35% nu era poloneză, incluzând minorități semnificative de ucraineni, bieloruși, lituanieni și germani. Denumirea Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor nu reflecta faptul că aproximativ două milioane de locuitori nu aparțineau acestor grupuri etnice, în mare parte fiind vorba despre bosniaci musulmani (9.6%), maghiari (4%), albanezi (3%) și etnici germani (14%). Cehoslovacia avea mai mulți germani (23% din populația totală) decât slovaci, la care se adăugau comunități semnificative de ruteni și maghiari. În fine, circa trei milioane de maghiari trăiau în România, un stat care își dublase suprafața teritorială antebelică prin încorporarea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei și a unei mari părți din Banat. Numeroasele minorități etnice din aceste noi state naționale arătau foarte clar că «  autodeterminarea » fusese permisă doar popoarelor considerate aliate ale Antantei, dar nu și dușmanilor din vremea războiului. Totodată, Aliații nu au fost dispuși să ia în considerare «  autodeterminarea » pentru popoarele din afara Europei. În vreme ce naționaliștii din colonii făceau presiuni în cadrul conferinței de pace, cerând dreptul la autonomie, Woodrow Wilson nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor acestora, nereușind să conteste ambițiile imperiale ale Marii Britanii și ale Franței, ale căror imperii s-au extins și mai mult după 1918, mai ales prin intermediul mandatelor Ligii Națiunilor în Orientul Mijlociu și în alte regiuni. Lipsa de susținere a lui Wilson pentru autodeterminarea colonială nu a fost o mare surpriză pentru nimeni. În pofida discursului său liberal pentru autodeterminare și pacte morale, președintele american – de altfel un intelectual universitar progresist din Virginia – susținea deschis segregarea rasială în Statele Unite, permițând aplicarea ei în instituțiile federale imediat după începerea mandatului sau prezidențial.”

P.S. Ca să fiu sincer nu-l apreciez întru totul pe autorul german. Nu de alta, dar în cuprinsul cărții face dese referiri la  … faptele de bravură ale armiei bulgare (Turtucaia, desigur !), cică neînvinsă până spre sfârșitul războiului, însă nu redactează vreun aliniat referitor la campania victorioasă a românilor din vara lui 1917. Ori, poate, nu prea știu eu multă istorie, iar … „atacul în cămăși” l-au dat marocanii

Corvin Bejinariu

Despre autor