A caracterizat doctrinele (economice) aidoma unor „alianțe competitive” între istoria ideilor (credințelor) și configurația socio-istorică a prezentului (continuu), a socotit că investigarea socialului a fost logodită cu precaritatea încă din momentul în care Comte și alți teoreticieni neimpresionați de contradicțiile dintre… îndrăzneala gestului și obscenitate au pus miza pe relativ, de fapt pe un relativ cu vocație universală, pregătit să supraimpresioneze absolutul, a exprimat rezerve în raport cu „formalismul” lui Walras, un construct adus în situația de a depărta teoria de lumea experienței, a considerat la justa valoare „raționalismul critic”, creat de Hume și, ulterior, rafinat de Popper, cu alte cuvinte a apreciat refuzul inducției și faptul că „legile naturale nu pot fi stabilite prin acumularea de informații în favoarea lor”, a privit cu interes exprimările convenționaliștilor din jurul lui Pareto, pregătiți să încuviințeze, nu-i așa?, că faptele pot fi explicate printr-o infinitate de teorii, a zăbovit asupra „recuzitei” lui Friedman, gânditorul decis să examineze economia laolaltă cu disciplinele cu vocație empirică, a acceptat mai degrabă „criteriiile” lui Kuhn decât „elaboratele” lui Lakatos în privința evoluțiilor și revoluțiilor științifice etc.
A arătat că mica lume a ideilor (economice) mari începe cu cei care au contemplat ordinea lumii și au propus modele de organizare societală bazate pe ordine și justiție (Platon), au intuit rolul muncii, comerțului, diversificării meseriilor în crearea de avuție (Xenophon), au ridicat în rang instituția proprietății și au insistat asupra deosebirilor colosale dintre economie și hrematistică (Aristotel), au descoperit mecanismul „prețului just” și au separat munca intelectuală de cea fizică întru ilustrarea inegalităților sociale (Toma d’Aquino), continuă cu cei care au derulat analize asupra unor perioade în care banii semnificau valoarea intrinsecă (mercantiliștii), au dedus echilibrul economic și social (ordinea socială) din „ordinea naturală” (fiziocrații), capătă strălucire mulțumită celor care au văzut armonia socială drept consecință a jocului liber al agenților individuali, manevrați de „mâna invizibilă” (Smith), au construit teoria „costurilor comparative” în schimbul internațional (Ricardo), au condus problemele demografice dincolo și dincoace de epocă (Malthus), au reformat „școala clasică” în uralele utilitariștilor învederați (Mill), au exhibat numai încredere în legătură cu rostul întreprinzătorului și cu capacitatea „ofertei de a-și crea propria cerere” (Say) și suportă asaltul celor nemulțumiți de liberalism, de la protecționism (List) la marxism – asalt garnisit cu tot felul de teoretizări naționaliste, istoriciste, anarhiste, utopic-socialiste.
Între altele, în lucrarea „O istorie a doctrinelor economice” (Iași, Institutul European, 2000), Tiberiu Brăilean scrie despre „creștinismul social”, despre convergențele dintre economie și spiritualitate, despre munca transformată din „semn al înstrăinării” în „leac al acestei înstrăinări”, despre diferitele determinisme și pozitivisme pe care omul deplin, integral le împinge în penumbră pentru a-l putea prețui pe „a fi” în detrimentul lui „a avea”, despre corelarea relațiilor economice cu principiile morale. Nu pentru a nesocoti amintita lume a ideilor mari, ci pentru a (re)defini o știință condescendentă față de ființa umană care își înțelege rostul în afara schematismului vieții cotidiene sau, dacă preferați, pe teritorii neluate în posesiune de „cei trei viței de aur” (și) ai timpului nostru – averea, puterea, plăcerea (op. cit., p. 203 și urm.).
„A vorbi despre resorturile spiritual-religioase ale fenomenului economic înseamnă a-l situa într-o sferă divino-umană și a evita confiscarea sa de către științele așa-zis «naturale», reducerea sa la un simplu calcul probabilistic. Știința economică trebuie să însoțească evoluția spiritului. Ea nu trebuie să devină un elaborat tehnicist, lipsit de vocație transfiguratoare, incapabil de un răspuns propriu la chemarea Dumnezeirii. Economia trebuie înțeleasă, în primul rând, ca iconomie (purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de oameni, inclusiv în planul rânduielilor și preocupărilor lor materiale). Religia modelează mintea, iar mintea modelează acțiunea (Ioan Petru Culianu). Despre configurarea pe seamă religiosului a unui anumit cadru mintal prin care este percepută realitatea și care stă la baza acțiunii vorbea și Mircea Eliade (forma mentis), și Max Weber (în «Etica protestantă și spiritul capitalismului»). Apoi, faptul economic este un fapt cultural, iar în această calitate el îmbracă forme specifice, funcție de «matricea spirituală» a comunității care îl realizează (Lucian Blaga).
Etica economică occidentală, dominantă pentru veacurile din urmă, bazată – în principal – pe paradigma protestantă, se fundamentează pe economisire și disciplină, pe cucerirea și subjugarea naturii, de parcă știința ar putea crea o altă lume, în loc să se adapteze celei în care trăim, armoniei naturale ce o caracterizează. De aceea, trebuie considerate cu toată delicatețea și cu toată atenția subtilele și determinantele rădăcini spirituale ale dezvoltării economice. Spațiului ortodox îi este propriu un anumit «comunitarism» (oikos se poate traduce și prin comun), pe care se sprijină dimensiunea economică a existenței sale. Este vorba de modelul mănăstiresc, cultivat doar ca un mijloc necesar pentru atingerea unor scopuri supra-umane, spirituale, pentru slujirea adevăratului sens și rost al existenței. I se reproșează ortodoxiei o anumită pasivitate în cele lumești, în zona socialului, dar tradiția ortodoxă se adapă de la izvorul creștinismului și mărturisește că nu aceasta este
«Împărăția» lui Dumnezeu, iar menirea omului nu constă în încercarea zadarnică de a aduce «Raiul pe pământ», cum au dorit toți marii făuritori de iluzii, toate marile utopii, ci în lupta continuă și neclintită de a nu face din el un infern (Nikolai Berdiaev). Cum spunea părintele Cleopa, scopul vieții nu este să treci puntea, ci să nu te faci frate cu …
Catolicismul apare ca rezultatul unei originale suprapuneri a spiritului iudeo-creștin peste fondul spiritual latin, nedeprins cu rafinamentul, cu subtilitatea dialectică a grecilor, dar caracterizat prin ordine, rigoare, disciplină, simt organizatoric, de unde un activism teribil în toate sferele vieții sociale, inclusiv în economie. Știința economică modernă este produsul unor minți hrănite de catolicism și protestantism. Impasul său actual – pentru că despre un impas este vorba – provine din faptul că ea a încercat să-și clădească edificiul pe ipoteza separabilității sistemului economic de cel social și pe considerarea mărimilor economice ca valori în sine și drept ceea ce sunt, adică expresii duale ale unor raporturi sociale. O veritabilă renovare a câmpului său de gândire implică faptul că această știință să-și regăsească izvoarele pierdute, să recunoască finalitatea socială a demersului său și sa reintegreze valori precum spiritul și eternitatea. Aceasta poate transforma crepusculul actual într-o apoteoză.”
