I-a ironizat pe conducătorii compartimentelor… resurse umane din epoca lui Taylor și Ford, de fapt pe entuziaștii care apreciau că meseria practicată sub cupola marii întreprinderi face „casă bună” cu personalitatea ouvrierului, iar posturile de muncă înseamnă mult mai mult decât niște poziții create întru derularea eficientă a proceselor de producție și distribuție. I-a privit fără vreo urmă de admirație pe managerii ronflanți din vremea primului val al automatizărilor, altfel spus pe tehnocrații capabili să cânte ariile raționalizării și să țină în buzunarul de la piept partiturile lui Max Weber. I-a tăvălit prin sosurile picante ale pamfletului, cum ar fi spus într-o altă perioadă Eugen Barbu, pe Ludwig Heyde și pe asociații acestuia de la revista „Soziale Praxis”, cu alte cuvinte pe activiștii industrialiști seduși de teoria „monotoniei fericite” – în condițiile în care munca se repetă, gândurile se pot elibera/orienta către alte obiecte (!?). I-a dojenit, când mai domol, când cu vorbe mai ascuțite, pe funcționarii din cadrul birourilor de plasare a forței de muncă, mai bine zis pe birocrații care contorizează cererea de muncă pentru diferitele industrii și uită că nu trebuie să deservească întâi de toate firma și interesele acesteia. I-a considerat la justa valoare pe analiștii „noii clase de mijloc din timpul Republicii de la Weimer (Emil Lederer, Jakob Marschak ș.a.), chit că n-a fost de acord cu juxtapunerile dintre lucrători și salariați, categorii recomandate de forme de angajare și plată diferite (Lohn vs. Gehalt). I-a ținut la distanță pe jurnaliștii încântați la culme de creșterea fenomenului sportiv, în altă frazare n-a crezut că exigențele „Citius, Altius, Fortius” ar putea contribui la „restucturarea proletariatului” într-o vârstă a societății nelogodită cu „legea circulației elitelor”.
În urmă cu nouă decenii, sociologul Siegfried Kracauer a scris (și) despre salariați [a se vedea: „Salariații. Din Germania cea mai recentă” (Cluj-Napoca, Editura Tact, 2012, ediție originară 1930)]. Despre cei din firmele private, cu precădere sau, dacă preferați, despre cei zăpăciți cu lozinci referitoare la „comunitate” (modalitate de oportunism, menită să asigure pacea economică?), „educație superioară” (substitut imperfect/ratat pentru drepturi și libertăți?), „bunuri culturale” (conținuturi spirituale pe post de medicamente într-o lume în care detenta tehnologică e prea mare ?) etc. Și amăgiți să-și schimbe statutul: din oameni chinuiți de rațiune să se transforme în oameni … brutalizați de simboluri (op. cit., p. 100 și urm.):
„Societatea depinde și ea de diversiuni. Întrucât ea însăși dă tonul, îi este cu atât mai ușor să-i mențină pe salariați în credința că o viață de distracție ar fi totodată una superioară. Ea însăși se instaurează ca model superior, iar când grosul dependenților o iau drept ideal, atunci aproape că și-a atins cu ei scopul. Ce tonuri de sirenă este capabilă să scoată o arată următorul fragment din broșura de publicitate a unui magazin, care și-ar avea locul într-o colecție-model de ideologii clasice: «Demnă de menționat este și o altă influență, care derivă din situarea și amenajarea interioară a magazinului. Mulți salariați provin din medii foarte modeste. Locuința lor constă, probabil, din încăperi strâmte și întunecoase, iar oamenii cu care intră în contact în viața lor privată nu sunt prea educați. În magazin însă, salariatul se află de cele mai multe ori în spații vesele, inundate de lumină. Contactul cu clientela rafinată și instruită este o permanentă sursă de stimuli noi. Ucenicele, adesea destul de neajutorate și rușinoase, se obișnuiesc mai repede cu buna purtare și bunele maniere, se îngrijesc de limbajul și chiar de exteriorul lor. Natura variată a muncii lor le lărgește sfera de cunoștințe și le aprofundează educația. Iar aceasta le facilitează ascensiunea în jurul păturii sociale mai înalte». Dacă lăsăm deoparte educația clienților și aprofundarea, și putem s-o facem cu conștiința curată, ceea ce rămâne sunt spațiile vesele inundate de lumină și păturile sociale mai înalte. Influența benefică pe care o exercită fluxul de lumină nu doar asupra nevoii de a cumpăra, ci și asupra personalului, ar putea consta cel mult în faptul că personalul este suficient de înșelat de această lumină, pentru a trece peste strâmtoarea propriei locuințe întunecoase. Lumina mai degrabă orbește decât luminează și poate că abundența de lumină care se revarsă mai nou asupra marilor noastre orașe servește, nu în ultimul rând, la o sporire a întunecimii. Dar nu le fac lor semne păturile superioare ale societății ? După cum s-a constatat, ele le fac semn de departe și fără nicio obligație. Strălucirea pe care le-o procură este menită să lege de fapt masele salariale, dar să le-nalțe doar atât de sus, încât să-ncremenească cu atât mai sigur în poziția alocată lor.”
