27/11/2020

José Saramago – despre viziunea nealterată de orbiri

Scris de Corvin Bejinariu

27/11/2020


Poate că orbirea nu este „o problemă personală între om și ochii cu care s-a născut”; ar putea fi consecința imediată a ambițiilor de a-fi-în-lume, … în lumea în care memoria este evacuată din vecinătatea formelor și contururilor, suprafețelor și planurilor, iar Albul „luminii glorioase” devorează laolaltă obiecte, culori și ființe, „făcându-le dublu invizibile”. Poate că orbirea nu este produsul rezidual al exercițiilor solemne de socializare, raționalizare și maximizare; ar putea fi pedeapsa exemplară pentru făptuitorii de analize comparative între instalații militare dezafectate, expoziții industriale (întotdeauna) în curs de finisare, supermarketuri în procedură de lichidare, pe de o parte, și stabilimentele de boli mintale, pe de altă parte. Poate că orbirea nu este „o infiltrare insidioasă a mii de pârâiașe învolburate care îmbibă și, apoi, îneacă pământul”; ar putea fi procedura fermă, chemată să repună în drepturi „piramida lui Maslow”, să identifice ieșirea de urgență din „labirintul rațional” și să alunge spiritul de aventură. Poate că orbirea nu este starea fundamentală a omenirii din „vremea soldaților” („primesc un ordin și ucid, primesc alt ordin și mor”); ar putea fi timpul confiscat de erudiții care au învățat la perfecție alfabetul Braille. Poate că orbirea nu este optima protecție acordată celor deprinși să „cedeze în lucrurile simple” înainte de a deveni pe deplin neîncrezători în „sensul vieții”; ar putea fi, nu doar în optica filosofilor, un nou comandament societal – fiecare e dator să acționeze în funcție de morala pe care o are.

Aproape de cumpăna dintre milenii, în „Eseu despre orbire” (Iași/București, Editura Polirom, 2005, ediție originară 1995), José Saramago ne asigura că oamenii nu sunt ființele menite să efectueze subordonarea semenilor, prin tot felul de cruzimi, întru onorarea teoriilor lui Thomas Hobbes. Călăuziți de lideri cu viziune (spre pildă de soția medicului oftalmolog sau, dacă preferați, de femeia care nu și-a pierdut nici vederea, nici compasiunea, nici dragostea și nici gândul demnității în orele cele mai lipsite de semeție ale existenței), oamenii exprimă, dincolo și dincoace de voința de supraviețuire, veghea temerară în stare să afurisească letargia și tristețea, să opună solidaritatea râzătoare tuturor „ingineriilor sociale”, de fapt „managementului cu urechea surdă”, programat să interpreteze viața strict ca o funcție de eficiență imediată, să abiliteze justiția mai presus de confreriile cu „dreptul victimei asupra călăului”, să configureze interogațiile esențiale – cine sunt(em) ?, în ce scop sunt(em) ? etc. – , să schimbe abordarea rutinieră a verbului „a fi”, parazitat de prea multe fapte inutile și înnobilat de prea puține sentimente.

… A scris despre veghea temerară (așadar, despre ceva foarte periculos !) sau, altfel spus,  despre „dezvrăjirea” unei lumi cu și fără orbi, dar mereu amenințată de orbiri (op. cit., p. 299 și urm.): 

„Vremea era senină, ploile păreau că s-au terminat, și soarele, deși palid, începea să se simtă pe piele. Nu știu cum vom trăi când va fi cald, spuse medicul, cu toate gunoaiele putrezind peste tot, animale moarte, poate chiar oameni, trebuie să fie și morți în case, problema e că nu suntem organizați, ar trebui să fie organizare în fiecare clădire, pe fiecare stradă, în fiecare cartier. Un guvern, spuse femeia. O organizare, trupul e și el un sistem organizat, e viu cât se păstrează organizat, moartea nu e decât efectul dezorganizării, dar cum ar putea să se organizeze o societate de orbi ca să trăiască. Organizându-se, a te organiza înseamnă, într-un anumit sens, să începi să vezi. Poate că ai dreptate, dar experiența orbirii nu ne-a adus decât moarte și mizerie, ochii mei, ca și cabinetul tău, n-au fost de niciun folos. Datorită ochilor tăi suntem în viață, spuse fata cu ochelari negri. Am fi fost în viață și dacă orbeam, lumea e plină de orbi vii. Eu cred că vom muri cu toții, e o chestiune de timp. Moartea a fost întotdeauna o chestiune de timp, spuse medicul. Dar să mori doar pentru că ești orb nu poate fi o moarte mai rea. Murim de boli, de accidente din întâmplare. Iar acum murim și pentru că suntem orbi  vreau să spun, o să murim de orbire și de cancer, de orbire și de tuberculoză, de orbire și de sida, de orbire și de infarct, bolile pot fi diferite de la om la om, dar ce ne omoară acum este orbirea. Nu suntem nemuritori, nu putem scăpa de moarte, dar cel puțin ar trebui să nu fim orbi, spuse soția medicului. Dar cum, orbirea asta e concretă și reală, spuse medicul. Nu sunt sigură, spuse femeia. Nici eu, spuse fata cu ochelari negri.”

P.S.: Cu zece ani în urmă, pe 18 iunie 2010, colosalul José Saramago s-a depărtat de noi. Nu înainte de a ne anunța că Planeta va trai clipele în care nemuritorii vor fi transformați în oameni. 

Corvin Bejinariu

Despre autor