27/11/2020

Din cronicile lui Fănuș Neagu

Scris de Corvin Bejinariu

27/11/2020


A anticipat victoria de la Lausanne sau, dacă preferați, lovitura de maestru a lui Mircea Lucescu („aflat în culmea gloriei și a puterii”) imediat ce a privit cu încântare, în grădinile din Vevey, cele mai frumoase narcise din Europa. A savurat biruința împotriva portughezilor, spiritul de echipa clădit pe nădejdile a peste 80.000 de suporteri, de fapt „Reconquista” celor care „au băut, cu trei boabe de otravă, paharul de Porto” în debutul preliminariilor. A intuit vicleniile din jurul și dimprejurul meciului decisiv cu Grecia, în care nu atât tacticile lui Angelo, cât „jocurile de societate” developate de Nunweiller și Dinu au securizat calificarea la turneul mondial din Mexic. A admirat mai cu seamă entuziasmele fotbaliștilor din generația Guadalajara – deprinderea lui Răducanu „de a glumi cu el însuși”, foamea de joc a lui Dobrin, când… răsfățat de soartă, când… ocolit de noroc, „descărcările energetice” ale lui Sandu Neagu, artificiile lui Dumitrache etc. – , nicidecum conduita celor din staff-ul tehnic al reprezentativei, cărora trandafirii cu arome ne-orientale, nu „rachiul mexican”, „le-au băut mințile” înainte de afurisirea portarului titular și play-makerului cu izbucniri de geniu. A construit fraze depline și râzătoare despre competițiile domestice, despre cei șase internaționali de la Dinamo lucrați de profesorul Niculescu în ideea temporizării, despre Rapidul lui Nicki Dumitriu, pentru care orice meci prost însemna „o sărbătoare decapitată”, despre finalele cu Cupă câștigate, în beneficiul Stelei, de Piști Covaci, cu ajutorul tinerilor furioși, dar capabili să asculte „sunetul vieții”, despre vorbele de duh cu care era blagoslovit de susținătorii cei mai încruntați ai clubului U.T.A. și, desigur, despre microbiștii intransigenți, născuți mult după ce s-a închis „altarul de lemn” al Venusului.

În „Cronici de carnaval” (București, Editura Stadion, 1972; cartea cuprinde articole din perioada 1968-1972), Fănuș Neagu nu a reunit doar întocmiri inspirate de evenimente fotbalistice. Binecunoscutul scriitor a dezvoltat o „geografie” sportivă impresionantă, de la izbânzile lui Năstase și Tiriac din Cupa Davis pană la triumfurile olimpice ale lui Jean-Claude Killy și de la coborârile temerare ale boberului Panțuru la partidele de hochei dintre „săgețile canadiene” și „fulgerele finlandeze” („printul metaforei” la anticipat, magistral, pe Teemu Selänne, vă vine să credeți?). Din antologia comentată nu putea lipsi handbalul, care în vremea respectivă, în ce ne privește, era onorat de Penu, Gruia, Samungi, Gațu ș.a., în general de atleți „neîngrădiți de rutină și de mucava”. Pentru prezentul număr al hebdomadarului nostru, am ales textul „Când Franța va juca handbal la București, vom plânge în hohote”, în care autorul, pe de o parte, a lăudat succesul mondial al băieților lui Nicolae Nedef din 1970, iar pe de altă parte a lansat o profeție (o năzbâtie, ar fi spus cronicarii clipei) întru răscolirea tuturor ierarhiilor din sportul cu mingea la semicerc (op. cit., p. 95). Poate că din condeiul lui Fănuș Neagu a crescut ambiția nemăsurată a lui Karabatić …  „Peste mijlocul celei de-a doua duminici din martie, 80 de minute de durere și de credință. 80 de minute de vis și de infern. Micul ecran se schimbase într-un perete de țară și Gruia era cel mai frumos plop care tremura, era spiriduș de aur, și-n ochii noștri fulgerau lacrima și floarea speranței. Eram cu toții sub bolta Parisului și eram și-acasă, sub binefăcătoare ploi de primăvară, și prin sufletul nostru cuvintele treceau cu cenușă sau cu bob de aur. Niciodată în ultimii ani n-am văzut o echipa din România ca aceea care, în a doua duminică a lui martie, a triumfat la Palatul handbalului din Paris. Magnifica lege a iubirii. Şi a dăruirii către țară. Echipa lui Nedef, Vlase și Trofin este – fără nici o umbră de îndoială  – cea mai bună din lume. Gunesch, Oțelea, Kicsid, Samungi, Popescu, Goran, Penu, Licu, Nica – și cer iertare numelor omise – fac din jocul lor magie și, dacă s-ar întâmpla ca mingea, purtată între ei pe traiectorii unse de har, să lase în aer dâre fosforescente, sala din Paris, unde s-a jucat cea mai dramatică finală din istoria handbalului, ar fi, o sută de nopți de acum înainte, un ecran cu desene halucinante. Publicul ne-a fost ostil. Şi-mi pare bine. Pentru că publicul tribunelor a ținut și va tine întotdeauna cu cei mai slabi. Cei mari, cei puternici, spunea o personalitate marcantă a Franței moderne, nu sunt iubiți, ci temuți. Adversitatea publicului ne-a fixat cel mai strălucitor diamant pe coroana de regi ai handbalului. Şi, spre a fi chit în această problemă, îmi permit să afirm că atunci când echipa de handbal a Franței va veni să joace la București, publicul din sala Floreasca va plânge în hohote.”

Corvin Bejinariu

Despre autor