27/11/2020

Duroy, Sebastian și România unui timp împresurat de ură

Scris de Corvin Bejinariu

27/11/2020


În România anilor 1930-1940, erudiții îl prețuiau nespus pe Talleyrand, drept pentru care manufacturau acțiuni politice detașate de principii și convingeri sau, dacă preferați, condescendente față de circumstanțe., liderii charismatici confecționau discursuri în onoarea națiunilor devenite, nu-i așa ?, colectivități în măsură să interiorizeze ideea de război. aristocrații își ascundeau cu greu disprețul pentru purtătorii de entuziasme, de fapt pentru cei care mestecau figuri de stil și „figuri de cuvinte” în folosul unor ideologii supraimpresionate de nerăbdare, „conducătorii” elaborau planuri de salvare a patriei, ajutând-se de contingentele de „soldăței” atent educați în spiritul unei cauze eclatante, revoluționarii se pregăteau să lupte împotriva… dictaturii în exercițiu și, desigur, să moară înainte da făurirea unei noi dictaturi râzătoare, iar artiștii (nu intră în discuție, desigur, artiștii care se lăudau cu succesele lor mondiale în diverse saloane literare, unde beneficiau de companioni, mâncăruri exotice și, eventual, vinuri de Crimeea) imaginau Jocuri de-a vacanța, Accidente, Stele (cu și) fără nume, exprimau, când pătimaș (caraghios?), când potolit (resemnat?) iubiri pentru Corina, Ann, Mona și alte străluciri trecătoare, își ascundeau neputințele în fața unor istorii nedrepte. De două mii de ani…, viețuiau departe de „întruniri, comitete, saloane”, de locurile unde nu se aude nimic în afară de urlet și ratau întâlnirile decisive cu oamenii capabili să-i înțeleagă și să-i iubească.

În romanul „Eugenia” (București, Editura Humanitas, 2019, ediție originară 2018; traducere din limba franceză Simona Modreanu), Lionel Duroy îi oferă domnișoarei Rădulescu șansa de a fi mai mult decât un personaj: a întâlnit-o pe Irina Costinaș și a deprins reflexivitatea dincolo de rutina cotidiană a intelectualului, l-a cunoscut pe Anton Bibescu și a știut să aprecieze asocierile dintre spiritul cosmopolit și splendida diversitate a lumii, a conversat cu Curzio Malaparte și a înțeles că, în mai toate războaiele, bucuriile și orgoliul învingătorilor nu rezistă în fața suferințelor și disperării învinșilor, a „coabitat” cu actrița Leni Caler (Corina, Ann, Mona, …) și a ajuns să-i admire cochetăria, ba chiar frivolitatea, a participat la activitățile subversive ale Rezistenței (respectivele secvențe nu sunt dintre cele mai izbutite din ficțiunea lui Duroy, dacă mi se îngăduie o părere) și a refuzat inacțiunea lașă în împrejurări în care nu s-a putut alia cu … circumstanțele, dar n-a putut să împiedice ca iubitul ei, scriitorul Mihail Sebastian, să fie strivit între două totalitarisme, încă înaintea primăverii anului 1945; și nu a reușit nici să re-anime întru unitate propria familie, mult frământată și schimonosită de evenimentele acelui timp împresurat de ură (op. cit., p. 85 si urm.), eșuând, poate, într-un „profesorat de patruzeci de ani”. 

„Mama continua să-și întrețină cu migală spaimele obsesive (de faliment, de eșec al copiilor, de boală etc.) pentru a se putea enerva mai bine din cauza optimismului neobosit la care îl condamna pe tata. Da, toate acestea îmi dădeau o senzație de eternitate calmă, și dacă Irina nu m-ar fi introdus în convulsiile acestei lumi, aș fi fost, poate, tentată să-i calc pe urme mamei (…), fără a-mi pune prea multe întrebări. Dar acum era prea târziu. Iar serile acelea mi le terminam cu Andrei, după ce părinții noștri plecau la culcare. Cu Andrei care încercase să-i citească pe Proudhon și Marx, la sfatul meu, dar care în mod sigur înțelegea mai bine poezia. El pretindea că Mihai Eminescu exprimase somptuos, în doar câteva strofe, ceea ce Marx încercase să demonstreze temeinic în sute de pagini, și era capabil să declame din memorie zeci de versuri din Împărat și proletar (…). Ce ciudat că familia noastră se scindase în două în felul acesta: pe de o parte Ștefan și părinții noștri, favorabili ridicării unui zid la granițele noastre pentru ca nici un străin, nici un evreu să nu ne mai pângărească sângele românesc pur; de cealaltă parte, Andrei și cu mine, convinși de întâietatea umanității asupra națiunilor, visând la un suflu nou de fraternitate între toate popoarele, care să măture patriotismele și egoismele acestora, după imaginea literaturii care se joacă cu frontierele – aidoma păsărilor. Eu o avusesem pe Irina ca să-mi arate drumul, dar Andrei se născuse așa, fără nimic rău în el, plutind peste lume cu sufletul său frumos, fără să vadă ce l-ar putea diferenția de un bulgar, turc sau neamț. Să-l ascult pe Andrei reprezenta pentru mine dovada supremă că aveam dreptate împotriva lui Ștefan și a părinților noștri, că Jean-Jacques Rousseau avusese dreptate să scrie că omul se naște bun de la natură, dar societatea îl corupe și îl pervertește. Fratele meu mai mic rămăsese surd ca prin minune la discursurile de ură, la îndemnurile patriotarde, el încarna pentru mine omul originar la care trebuia să ne întoarcem după ce ne vom fi scuturat de acele prejudecăți, sursa a tuturor viciilor noastre, despre care vorbește atât de bine Rousseau. Da, dar în acea primăvară a lui 1938 ce făceam eu pentru a mă întoarce la acel om originar? Provizoriu instalată la București și încă departe de a avea calificare suficientă pentru a preda la universitate, mă întrebam cum aveau să fie pentru mine anii următori. Nu mai eram sigură că îmi doream să mă închid vreo patruzeci de ani în profesorat și, pe de altă parte, știam destule despre lume și pericolele care o pășteau ca să mă simt vinovată dacă nu încercam nimic pentru a o salva. Ba, mai mult, ca deruta mea să fie totală, mai eram îndrăgostită de un bărbat care iubea o altă femeie și care mă privea ca pe o puștoaică, eventual potrivită pentru fratele său mai mic.”

Corvin Bejinariu

Despre autor