27/11/2020

Buclucurile lui CREANGĂ

Scris de Georgeta Olaru Leonte

27/11/2020


Iașul este orașul unde pașii lui Ion Creangă s-au perindat prin multe locuri, ducându-l și la ”Junimea”, locul unde ”domnii” îl apreciau pentru talent și pentru glumele lui deocheate, dar și pentru faptul că vorbea tot timpul în pilde și zicea snoave. A avut o viață plină de ”pozne” și ispite, vremea găsindu-l în cele mai diverse și inedite ipostaze, de fiecare dată reușind să ajungă la linia de plutire prin istețime și cu ajutorul prețios dat de anumite personalități ale vremii, dar mai cu seamă de Titu Maiorescu. Acesta a fost o mare personalitate a românilor, ministru, co-fondator al Academiei Române, politician, pedagog, eseist, critic literar, filosof, scriitor român, etc.

Amintirile din copilărie” spun aproape totul despre începuturile sale în ale școlii. Smaranda, mama, este cea care, cu mare osârdie se trudește să își dea băietul la școală să ajungă preot, lucru pe care nu apuca să îl vadă, trăind cu speranța că cerbicia ei va avea izbândă până la urmă. A fost sprijinit și de bunicul David, tatăl Smarandei, care era un fel de notar în satul lui, și ar fi vrut ca și nepotul să sară peste condiția de țăran. Creanga va fi umblat pe la multe școli din Broșteni, Fălticeni, Neamț și în urmă, la Iași. Marele lui noroc este faptul că a fost elevul lui Titu Maiorescu pe când umbla la școala de institutori în târgul Ieșilor, cu numele de Ion Ștefănescu. Acesta l-a încurajat și l-a ajutat toată viața, oferindu-i postul de învățător la Școala Nr. 1 din Iași. Titu Maiorescu, cu studii la Paris și Viena, s-a străduit mult în a ”produce” cadre didactice, să salte puțin și școala românească din acea vreme.

Toată lumea știe de Creangă și eu m-am gândit să relev lucruri poate mai puțin cunoscute, legate de șederea lui la Iași. Am cercetat și eu bojdeuca din Țicău într-un miez de vară, când totul era înverzit, iar strada Sărăriei m-a tot dus și m-a tot învârtit până ce am ajuns într-un fel de Humulești urban. Cărarea povârnită se repede spre casă, oprindu-se în cerdacul gata să primească oaspeți. Căsuța mică și bicisnică îmi evocă exact descrierea povestitorului. Două odăi scunde despărțite de o tindă, un cerdac de lemn în față și unul ca o logie, în spatele casei, deschis spre râpa ce se deschide amețitor, încât te întrebi cam câtă greutate poate suferi, să nu se risipească. Aici, în dosul casei își făcea Creangă veacul toată vara, dormind pe cerdac până se lăsa frigul, târziu în toamnă. De aici se vedeau dealurile Ciricului dar și ”cerul plin de minunății.” Când căldurile erau prea mari, un butoi cu apă stătea gata să-i răcorească trupul masiv, ospătat din plin cu cele plăcinți și găluști, făcute cu trudă și boscorodeli de Tincuța, femeia care avea grijă de el și pe a cărui nume era căsuța. Ca urmare a eșecului căsătoriei dintâi, nemaivoind o ”coconiță” care nu știa a griji de casă și a face cele trebi pe care le făcea mama Smaranda, s-a mulțumit cu Tincuța, femeie din popor pe care putea în voie să o mai ”ferece” câteodată, după cum mărturisește chiar el, fiind un adept al proverbului mai puțin agreat ”Femeia nebătută e ca moara neferecată”. 

Căsuța, deși modestă, a fost vizitată de multe personalități, mai cu seamă de junimiștii Mihai Eminescu, Veronica Micle, Vasile Conta. Odăile scunde cu laițe și tot mobilierul, amintește de casa țărănească a lui Ion Torcălău: măsuța mică de mâncat pe care stau la îndemână străchinile de lut și lingurile de lemn, apoi măsuța de brad unde au fost scrise „Amintirile”, lampa cu burlui, ceasul de argint, tabachera cu monograma ”I. Creangă”, condeiul și călimara, precum și o icoană cu mare valoare sentimentală, dar al bunicului David, din Pipirig. O placă memorială destăinuie vizitatorilor faptul că, ”Bojdeuca din Țicău” a fost deschisă oficial pentru public în 1918 și păstrează atmosfera autentică a sfârșitului de secol nouăsprezece, fiind primul muzeu memorial literar din România. Deși se plângea mereu că e sărac, Creangă a avut mereu surse de venit, dar a preferat să trăiască modest, bucurându-se de acel confort țărănesc, humuleștean, într-un spațiu care să îi amintească de locul copilăriei. O succesiune de evenimente pe care nu le-a regretat nicicând, cum ar fi faptul că și-a tăiat codița fiindcă îl deranja, sau că a tras cu pușca în ciori când era la biserica Bărboi, sau că, de rea purtare, l-a părăsit nevasta (fată de preot), când era diacon la Golia, toate astea au dus la răspopire. Până la acel moment nedorit, primea bani și de la biserică dar și de la școala ”Trei Ierarhi”, unde era institutor. A fost o perioadă când a fost scos și din funcția de institutor, moment când și-a cumpărat un debit de tutun pe care l-a ținut cât a trăit. S-a ocupat foarte mult de manualele școlare pe care le-a tot publicat și reeditat, acestea fiind la mare căutare, aducând un profit frumos, fiind și coproprietar la o tipografie, lucru care îi rotunjea veniturile. Deci nu se poate spune că era sărac, cum declară el în amintiri, însă era foarte econom și cheltuia banii cu mare cumpătare. Fiul lui, Constantin (fost ofițer de carieră), pe care cu mare îndărătnicie l-a purtat la școala militară pentru că nu plătea taxe, îi cerea mereu bani și îl extorca sentimental, inventând fel de fel de povești. Creangă, înțelept, nu era ușor de convins să deschidă chimirul, în schimb s-a străduit foarte tare să îl ajute, apelând la Maiorescu și la alte cunoștințe, reușind ca să îl susțină și apoi să ajungă în străinătate cu tot cu soție. Fiii lui Constantin, Horia și Ion Creangă (nepoții scriitorului) au devenit arhitecți renumiți în perioada interbelică. Sunt multe de povestit despre Creangă dar trebuie să scriu scurt, conform recomandărilor. Legat de acest lucru, Ion Creanga zicea cândva, într-un context ilar: ”Am scris lung, pentru că nu am avut timp să scriu scurt!”

Georgeta Olaru Leonte

Despre autor