27/11/2020

Nicolae Iorga și „istoria lui Mihai Viteazul”

Scris de Corvin Bejinariu

27/11/2020


Poate că Mihai Vodă Viteazul n-a fost unul dintre copiii lui Pătrașcu cel Bun; în fapt, nici nu s-a alăturat contingentelor de munteni doritori să-l nimicească pe temerarul Ioan-Vodă al Moldovei, nici nu și-a etalat înțelepciunea în lumea grecească și nici nu a căutat firmituri de glorie la „Curtea franceză” aidoma vânturătorilor de lume ascunși după înfățișări plăcute și cuvinte îndelung meșteșugite, de aceea nu se cade să fim mânioși pe cronicarii care socotesc că s-a ridicat „din pulberea pământului românesc”. Poate că Mihai Vodă Viteazul a ajuns în situația de a lupta împotriva turcilor și a interpușilor acestora din disperare: ocuparea tronului, onorarea cererilor tot mai mari ale „suzeranilor”, întreținerea oștenilor care-i protejau domnia au însemnat sume de bani dincolo de „ploconul, curama și zahereaua” pe care le putea arunca în spatele supușilor, drept urmare răzvrătirea din primul an de domnie are, pentru unii istorici, cauze pur economice. Poate că Mihai Vodă Viteazul nu s-a gândit la situația celor mulți: „lista impresionantă de cumpărături” (de moșii), deschisă încă înainte de căsătoria cu Stanca și „actualizată” în 1598, împreună cu strașnica „legare de glie” a iobagilor ar dovedi, în optica anumitor cercetători, că politicile voievodului erau nedezlipite de obiceiul marilor feudali, mereu preocupați de consolidarea forței armate și de întărirea alianțelor cu puternicii timpului. Poate că Mihai Vodă Viteazul n-a fost un foarte abil diplomat: a înțeles prea puțin „nevoia de cancelariat” a lui Iojica, a deslușit doar în parte intrigile lui Malaspina, a negociat păgubos cu „oligarhia nobiliară” din Transilvania sau, dacă preferați, s-a afișat drept favorit al împăratului Rudolf în fața episcopului Naprágy și a celorlalți notabili ardeleni, încercând să fructifice în grabă „situația nesigură” a unui teritoriu îndelung disputat (nu doar) de austrieci și turci, s-a socotit triumfător în Moldova după ce a primit, la Suceava, jurământul pârcălabului Kaptury ș.a., ca atare specialiști dintre cei mai documentați în legătură cu anii 1600 au găsit lesne explicațiile sfârșitului abrupt de domnie și de viață.

Şi poate că Mihai Vodă Viteazul n-a fost animat de la început de ideea de unire a celor trei țări române; însă pe interpreții prețioși ai istoriei noastre se cuvine să nu-i urmăm, nu atât din pricina scrierilor în care au descris „purtările de cuceritor” ale voievodului, în stare să observe că ținuturi din vecinătate sunt, nu-i așa?, „în căutare de stăpân, oaste și bani”, cât pentru afurisirea muntenilor, moldovenilor, transilvănenilor, cu puțină putere politică, e drept, care își apropiau „duhurile”  întru considerarea unei „ordini rituale” fără vreun deficit de semeție în fața capetelor încoronate și strategilor militari subsumați imperativelor „ordinii imperiale” … muntenii, moldovenii, transilvănenii care i-au dăruit eroului național visul viețuirii laolaltă a celor „de-o mamă, de-o făptură și de-o seamă” [a se vedea: Nicolae Iorga – „Istoria lui Mihai Viteazul” (București, Editura Militara, 1968, p. 291 și urm.)].

Într-o altă frazare, „Istoria lui Mihai Viteazul”, cuprinde lucruri mai interesante decât bătălia de la Călugăreni, intrarea triumfală în Alba-Iulia sau cucerirea (mai mult) pe cale pașnică a Moldovei. Spre pildă, avertismentul pe care dascălul românilor îl inserează în ultimele aliniate ale cărții, anume că … strănepoții lui Csáki și Moise Székely nu vor abandona planul din 1599-1601,  „vor umple lumea de clevetiri cu privire la ceea ce facem, înfățișându-ne ca pe niște barbari și distrugători de civilizație” și „se vor lega cu oricine numai să ne dea afara din ceea ce li se pare o cucerire trecătoare”.

„Şi cineva care-l cunoscuse pe Mihai în țara lui, Nicolae Istvanffy, socotea că pentru moment nu poate fi vorba de a scoate pe cuceritor din cucerirea sa, deși-i va fi greu să ție amândouă țerile al căror domn este. De aceeași părere e și episcopul Szuhay. Se înțelegea la Viena că atmosfera de bănuială e creată de «domnii ungurești». În Ardeal chiar, Ioan de Marini, spre sfârșitul lui decembre, ascultând cuvintele de protestare ale lui Mihai, își schimba cu totul părerea despre dânsul. Un ungur loial, Sebastian Thököly, asigura că Mihai e credincios aceluia căruia-i jurase. I se părea natural ca acel care nu numai a cucerit, dar a pacificat Ardealul nu vrea să-l cedeze decât numai unui arhiduce; îl lovea însă și pe dânsul greutatea de a ținea cele două țeri, și mai ales aceea de a face și mai departe o acțiune de ofensivă, singura de folos. Încotro era să se îndrepte Mihai? Către ai săi? Ei erau mulți, dar fără valoare politică, fără situație constituțională, fără arme, iar el era înainte de toate domn creștin, jurat «chezarului».

Desigur, bătălia avu un răsunet pe care Mihai nu-l prevăzuse și pe care, în orice caz, nu l-a voit, ci, dimpotrivă, a căutat să-l înăbușe. Cete de țerani începură să prade. Banul Mihalcea trebui să ia măsuri contra acestor excese, care făceau ca mulți nemeși să părăsească țara. El porunci deci, «cu putere din partea măriei-sale împăratul romanilor, să se strige în toate locurile unde se adună lumea ca tot omul să mântuie cu astfel de hoții și să se astâmpere», așa ca nobilimea să vină-n siguranță în țară. Erau țerani de neamul lui, fața de cari avea sentimente de creștin și o instinctivă aplecare de român, îngrijindu-se de preoții lor, dar mai ales de organizarea bisericească pe baza așezământului din 1595, care-i lega de Târgoviște. Ioan, călugărul din Prislop, care era episcop în suburbia românească a Bălgradului, deveni prin voința lui vlădică a tot Ardealul, și va veni o vreme când în Maramurăș, la Muncaciu, se va așeza în legătură cu acest scaun metropolitan pentru toate ținuturile ardelene, un călugăr cărturar, adus din Mănăstirea Tismanei, Serghie.

Mai sus în ce privește o adevărată conștiință națională nu se ridica el deocamdată, în vijelia de griji căzută năpraznic asupra lui.  Şi totuși, acest simț că toți romanii, de aceeași fire, trebuie să fie împreună era în unele spirite. Aga Caraiman din Constantinopol, omul lui Ieremia, simpatiza vădit cu Mihai, cum se vede din mărturisirile lui. Iar pribegii munteni în Moldova scriau tocmai atunci, în cererea lor către Zamoyski, aceste memorabile cuvinte: «vor să fie în comunitate și unire cu Moldova, pentru că toți suntem de o limbă și de o lege și, în vremea veche, era așa că domnul moldovenesc ajungea domn al Ţerii Românești, și domnul românesc domn al Moldovei».”

Corvin Bejinariu

Despre autor