Într-o perioadă în care teoria politică academică era supraimpresionată de „gândirea în retragere”, a ținut cont de avertismentul lui Merleau-Ponty (tezele „erudiților clipei” se bazează mai puțin pe valorile și adevărurile percepute și mai mult pe viciile și erorile celor socotiți dezagreabili) și a respins în maniera lui Ricoeur (cele) două dogmatisme – scepticismul („refuză să caute sensul”) și fanatismul („susține prematur sensul”). Într-o secvență istorică în care dezbaterile asupra guvernământului exhibau abordări comode, liniare, conformiste, a revenit la izvoare pentru a înțelege „preferința lui Herodot” pentru personajul Darius și pentru monarhie ori arhitectura dreptății lui Platon, „o tematizare etică a inegalității juste”. Într-o vreme doldora de autori deprinși să execute reverențe în fața unor conducători meniți a personifica „forma inconsistentă” din logica elementară, a căutat în operele celor care „s-au condus după adevăr și după Aristotel” concepții despre statul laic, construit întru „realizarea binelui fizic și spiritual al tuturor membrilor săi”. Într-o epocă sufocantă de comandamente fără vocație practică și de frazeologiile celor care au citit „Capitalul” numai de la dreapta spre stânga, a cheltuit energii în averse regulate pentru a-l așeza pe Machiavelli atât în context istoric, cât și în actualitate. Într-o vârstă tulburată de prestidigitatori colosali, instigați să amestece egalitățile naturale, drepturile inalienabile sau suveranitatea poporului printre „documentele de partid”, a simțit nevoia unui recurs la Tocqueville, mai exact la considerația în stare să (ne) asigure că barbarii sunt singurii care siluesc politica de dragul unor fantezii lesne de transformat în fapte imediate. Într-un timp gata să sară din calendar, a cântărit cu grijă „schemele tehnocrate” pe care inginerii sociali (aproape epigonii lui Veblen) le utilizau pentru a stabili, nu-i așa?, raportul dezirabil dintre știință și politică în fiecare societate.
În cuprinsul „Filosofiei politice” (București, Editura Politică, 1986), profesorul Ovidiu Trăsnea a făcut referire (și) la „De monarchia”, una din cărțile lui Dante Alighieri, un tratat alcătuit aidoma unei „cascade de silogisme” (deh, scriitura medievală), care elogiază forma de guvernământ capabilă să înfățișeze universalitatea genului uman laolaltă cu universalitatea intereselor umane sau, într-o altă frazare, întocmirea politică chemată „să reunească toate ființele care trăiesc în timp și toate lucrurile care sunt măsurabile prin timp” (op. cit., p. 111 și urm.). Pe câți oare a izbutit să-i convingă bardul florentin că „organizația politică mondială” reprezintă o reducție a universului, în care se regăsesc toate legile cosmosului?
„Ceea ce este adevărat pentru parte este adevărat și pentru întreg. Cum individul nu poate ajunge la înțelepciune decât dacă se bucură de liniște și pace, tot așa nici genul uman nu-și poate atinge scopul decât prin pace. Pacea universală este cel mai bun dintre toate mijloacele care pot să ne procure fericirea, conducându-ne spre scopul suprem. Toate premisele metafizice, apelul la autoritatea lui Aristotel și Averroes servesc, în fapt, la demonstrarea necesității păcii, în situarea ei ca principiu necesar și fundamental la care trebuie raportat totul. Dincolo de caracterul extrem de speculativ al argumentației trebuie remarcat efortul de a reduce la principii adevărurile elementare ale științei politice.
Acest principiu – pacea universală – poate fi realizat numai prin unirea întregului gen uman sub o singură autoritate în cadrul monarhiei universale. Și Dante se concentrează să argumenteze necesitatea acesteia. Primul argument se sprijină pe autoritatea Filosofului. «El afirmă, cu autoritatea sa venerabilă, că orice pluralitate ierarhizată implică cu necesitate mai întâi un principiu reglementator și conducător, apoi ființe ordonate și conduse. Acest adevăr nu este stabilit numai prin numele glorios al lui Aristotel, ci și prin rațiunea inductivă». Astfel consideram omul, constatam că toate forțele sale sunt îndreptate spre fericire; de asemenea, toate forțele sunt conduse și ordonate de una singură, inteligența, altfel omul n-ar putea atinge fericirea. În familie, în stat, în cetate, în regat, scopul fiecăruia nu poate fi atins decât printr-o conducere unitară. Gemul uman fiind îndreptat spre un scop unic, e nevoie ca unul singur să comande; și acest șef trebuie numit monarh sau împărat. Partea își are finalitatea și perfecțiunea sa în întreg; ordinea unei părți își are scopul și perfecțiunea în ordinea întregului. De aceea ordinea tuturor părților, deja enumerate, ale societății umane își găsește scopul și desăvârșirea într-o putere unică, sub conducerea unui prinț unic. Necesitatea monarhiei mondiale este dedusă, de asemenea, din modalitatea optimă de adaptare a umanității la întregul univers (în măsura în care orice parte se adaptează întregului). Lumea perfect organizată este aceea în care justiția se realizează în plenitudinea ei; și aceasta este tocmai Monarhia mondială. Genul uman atinge fericirea atunci când este liber în cel mai înalt grad. Ideea este subliniată și în «Divina comedie»: nu numai pacea trebuie garantată, ci și libertatea (vezi Paradisul, V, p. 19 și urm.). monarhia universală realizează libertatea în înțelesul acordat acesteia de Stagirit: este liber acela care este pentru el însuși și nu pentru altul. În monarhie, cetățeanul nu trăiește pentru magistrat, ci magistratul pentru cetățean. Chiar dacă sub raportul mijloacelor magistratul pare stăpânul supușilor, sub raportul scopului el este slujitorul lor. Iar monarhul este slujitorul tuturor. În monarhia mondială genul uman nu există decât pentru sine, realizând libertatea. Cel care este mai apt să guverneze, poate, mai bine decât oricare altul, să-i facă pe ceilalți mai buni. Monarhul este singurul care poate fi perfect apt să guverneze. De aceea, pentru buna orânduire a lumii monarhia este necesară. Genul uman poate fi condus de un singur monarh în problemele comune care interesează pe toți oamenii și trebuie orientat înspre pace de o singură lege. Națiunile, regatele și orașele posedând calități diferite, trebuie conduse prin legi diferite. Legea comună, care reglementează interesele generale ale statelor, o primesc principii particulari de la Monarh, tot așa cum intelectul practic primește de la intelectul speculativ propoziția generală care-i servește de premisă majoră.”
