05/12/2020

Constantin Antoniade, spiritul german și „goana nebună după absolut”

Scris de Corvin Bejinariu

05/12/2020


L-a prețuit pe Heraclit („nimic nu e stabil, nimic nu rămâne identic cu sine, totul se mișcă, totul se transformă, nimic nu e etern în afară de eterna schimbare a lucrurilor”), a logodit știința dreptului cu evoluționismul și, ca atare, a condamnat teoria lui Comte (nu corespunde realității tocmai pentru că, ajunsă în faza „pozitivă”, evoluția se încheie). A respins ideea conform căreia dreptul izvorăște din conștiința comună a națiunii, sub forma „spiritului” fiecărui popor („e șubredă fiindcă oferă șansa idealismului de a intra în așezămintele juridicului”) și a cochetat, în maniera lui Raoul de la Grasserie, cu „mersul spiralat al progresului” (progresul social prezintă un traiect contradictoriu, ce poate să reașeze pe treapta finală unele caracteristici ale fazei incipiente), înainte de a se concentra asupra „iluziei realiste” (recomandată de „existența de sine stătătoare a obiectului și de primatul acestuia în raport cu subiectul”). A ținut să-l acompanieze pe Thomas Carlyle și în critica utilitarismului (a izbutit doar într-o măsură practică puțin semnificativă să depășească hedonismul), și în elogiul muncii omenești (datorie morală, dar și cea mai bună ilustrare a rațiunii practice), și în „cultul eroilor” (agenții veșnicei transformări a societății). A susținut că schimbarea socială pornește de la reforma individului, că lumea e mai degrabă unită decât segregată de tatonările dintre partea repetitivă și dimensiunea ei creatoare, că filosofia devine strălucitoare atunci când surmontează, grație lui Bergson, explicațiile mecaniciste și finaliste din biologie pentru a demonstra că „există schimbare, dar nu lucruri care se schimbă”. A aplicat tratamente diferite figurilor din Cinquecento – s-a depărtat de Aretino și de „flagelul principiilor”, a considerat în cel mai înalt grad scrierile lui Guicciardini și reconstituirea mediului social-politic al Renașterii, a apreciat arta lui Cellini dincolo și dincoace de „râs, cântec și glumă”, a descris cu slove generoase liberalismele din jurul și dimprejurul „curții literare și artistice” de la Mantova și a lăudat-o pe Isabella D’Este Gonzaga – într-o suită de interpretări greu de acceptat de scribouillarzii din spațiul danubiano-pontic.

Între altele, (și) din redutabilul volum apărut în 1985 (în „Operele” publicate de Editura Eminescu sunt reunite fragmente din lucrări concepute la începutul secolului al XX-lea) aflăm despre notele critice pe care Constantin Antoniade le-a îndreptat împotriva „imperialismului culturii germane”. În optica filosofului roman, „desfășurarea în lume a puterii germane” (o asociere a făuritorilor de războaie cu exponenții „istoriei, științei și metafizicii”) întru excelența, superioritatea și unicitatea „spiritului german” nu reprezintă „o fericire pentru toți locuitorii Pământului”, ci încercarea temerară de a confecționa „libertatea” cu ajutorul „mitului sângelui” și a Rațiunii superioare (op. cit., p. 361 și urm.):  

„O trăsătură într-adevăr caracteristică și fundamentală a spiritului german este Gründlichkeit – facultatea de a merge până la capătul lucrurilor, mai adânc decât oricare alt popor. Numai că această profunzime nu trebuie înțeleasă într-o singură direcție, de sus în jos, ci în toate direcțiile posibile: numele ei adevărat e excesivitate. În nimic germanul nu se oprește la jumătatea drumului; în toate merge până la capăt și chiar dincolo de capăt; nu e o graniță pe care să nu vrea să o transcendă. El vede totul în mare, vrea să facă totul mare. Măsura, această calitate greco-latină, îi e cu totul străină. Trebuința de absolut, în toate și pretutindeni, e la rădăcina spiritului german: atitudinea romantică e atitudinea lui familiară. Priviți la filosofia germană, la lirica germană, la politica germană, la arta germană, la comerțul german, la politețea și nepolitețea germană, la războiul german: pretutindeni aceeași excesivitate, aceeași goană nebună după absolut, aceeași lipsa de măsură. De-abia apucase Kant să tragă granițele cunoștinței și parcă într-adins urmașii lui se năpustesc să treacă peste ele ca să prindă absolutul. La nimic n-a servit olimpianismul și măsura clasică a unui Goethe, căci întreaga școală romantică ce vine după el se aruncă în adâncimile misteriosului și inconștientului și cade în toate extravaganțele sentimentului. De atâta amar de veacuri neamurile europene trăiesc viața cu durerile și bucuriile ei, și cântărindu-le, echilibrându-le și compensându-le reciproc, ajung la convingerea  că la urma urmei viața asta tot merită trăită; a trebuit însă să vie un german, și unul dintre cei aleși, ca să declare existenta fundamental rea și să pună scopul  vieții în negarea însăși a existenței, precum tot un german a trebuit să fie acela  care să găsească aceeași existență absolut bună – cea mai bună existență posibilă. Nu se putea ca pesimismul absolut, ca și optimismul absolut, să nu fie produse ale minții germane, precum tot produse germane sunt și idealismul absolut al unui Hegel, ca și materialismul cel mai terre-à-terre al unui Moleschott și Büchner.

(…) Nici când e vorba de ei înșiși, și mai ales atunci, germanii nu pot păstra măsura. Ei sunt cei mai răi cunoscători ai propriei lor firi si ai propriei lor valori: ori s-au hulit și s-au disprețuit peste măsură, ori s-au ridicat pe ei înșiși pană la slava cerului. Un Schopenhauer, un Nietzsche privesc cu dispreț la tot ce e german și insistă cu cruzime asupra tuturor lipsurilor și greșelilor firii germane; un Heine grămădește sarcasmele cele mai atroce împotriva felului german de viață și gândire, pe când un Fichte, un Wagner, Treischke exaltă spiritul german ca floarea cea mai aleasă a spiritului omenesc. Între toate aceste contradicții nu e o prăpastie de netrecut; toate se explica prin excesivitatea firii germane și brutalitatea cu care face războiul de astăzi. În toate manifestările lui, fie că face filozofie și vrea să prindă absolutul, fie că face sentiment și leșină de-a binelea, fie că face comerț și inundă târgul mondial, fie că face politică și vrea să acapareze întreaga lume, fie că face război și vrea să distrugă tot ce-i iese în cale, găsim același mistic incorigibil, aceeași fire excesivă, același furor teutonicus care-l mână în toate.”

Corvin Bejinariu

Despre autor