05/12/2020

Joseph Pérez și câteva considerații de „ordin tehnic” despre Inchiziție

Scris de Corvin Bejinariu

05/12/2020


A scris despre „Spania celor trei religii”, supraimpresionată de invazia arabă de la începutul secolului al VIII-lea și divizată între Orientul musulman și Occidentul creștin, a evocat epoca emirilor și califilor Cordobei, gardați de „aristocrații de serviciu” și mult interesați să domine Balearele sau Marocul, a prezentat aculturațiile, acomodările și asimilațiile „veacurilor întunecate”, începute cu plămădirea mozarabilor și deturnate de actele plus faptele Reconquistei, a descris afirmarea „celor cinci regate”, luminată de isprăvile Cidului și schimonosită de antisemitismul/antiiudaismul popular, a înfățișat pe deplin „vremurile imperiale”, dincolo și dincoace de ambițiile regilor catolici și de atracția colosală a Americii, a zăbovit asupra lui Carol Quintul, aureolat de „cvadrupla moștenire” din 1516 și împovărat de omniprezența lui Soliman Magnificul, a deplâns soarta Vechiului Regim, compromis de politica din colonii și neagreat de vârstele sociale definite în raport cu Revoluția Franceză, a considerat în maniera lui Ortega y Gasset „Spania nevertebrată”, mult îndatorată jocului politic păgubos al „partidelor dinastice” și prea puțin atentă la exigențele naționaliștilor și republicanilor, a caracterizat fără excese Republica anilor 1930, căzută în admirația Weimar-ului și zăpăcită de energiile cheltuite în van de Manuel Azaňa, cel care a pregătit în cele mai mici detalii … eșecul lui Léon Blum, a notat orele esențiale ale Războiului Civil, câștigat de „cămășile albastre” și pierdut de contingentele neomogene de stângiști mai degrabă pe frontul diplomatic decât pe câmpul de bătălie, a comentat domnia îndelungată a lui Franco, statuată pe instituții de forță (armata, biserica, partidul unic) și sprijinită de atât de sentimentalii, cât și de … resentimentarii din clasa de mijloc, a consemnat revenirea țării la democrație, animată de intrarea în Uniunea Europeană (am folosit prezenta denumire) și nedezlipită de visul de putere mondială/supra-regională.

În cuprinsul voluminoasei lucrări „Istoria Spaniei” (București, Editura Artemis, 2007, ediție originară 1996), cercetătorul francez Joseph Pérez tratează cu destule amănunte perioada Inchiziției: nu organizarea instituțională, formarea și reformarea înalților ei slujitori (funcționari) întru salvgardarea unor comandamente net depărtate de „secolul luminilor” ori reașezările patrimoniale complementare cu năprasnicele ei sentințe frapează, ci… prezumția de vinovăție iute ridicată la rang de erezie, în entuziasmele (prea) multor învățați și poporeni, deopotrivă mulțumiți să asiste la anihilarea inamicilor ireductibili (op. cit., p. 370 și urm.). Cum spunea jurnalistul Dan Andronic – … Inchiziția e frumoasă atâta timp cât nu ajunge la tine. Nu ajunge?  

„În fapt, puterea Inchiziției aparținea tribunalelor regionale. Nici în cele mai multe cazuri de acest gen nu era vorba despre niște fanatici sau de călăi sangvinari, ci de funcționari onești care făcuseră studii superioare – mai mult de drept decât de teologie – , nu neapărat dominicani, nici chiar călugări: mulți, dar nu destul de numeroși, aparțineau clerului laic. Fiecare district beneficia, în general, de trei inchizitori, de doi grefieri, de un alcuacil însărcinat cu arestările, un contabil, un administrator al bunurilor confiscate, un medic care să supravegheze ședințele de tortură. La începuturi, personalul era remunerat mulțumită bunurilor confiscate de la cei condamnați. Când marile persecuții au fost din ce în ce mai rare, s-a recurs la amenzi, dar și acestea s-au dovedit a fi insuficiente, prin urmare au trebuit găsite alte surse de finanțare. În testamentul său din 1554, Carol Quintul recomanda ca inchizitorilor din fiecare dioceză să li se rezerve anumite demnități și venituri pentru ca aceștia să dispună de sume regulate. Soluția a fost adoptată, cu acordul papei. În ciuda acestor măsuri, Inchiziția nu a fost niciodată o afecere profitabilă din punct de vedere financiar; nu a fost rentabilă decât la început, când îi urmărea pe iudaizați. O istorie a Sfântului Oficiu ar putea fi scrisă pornind de la aceste dificultăți financiare, deoarece au scăzut încasările, iar în 1503 s-a procedat la restrângerea tribunalelor pentru a se reduce cheltuielile de funcționare. Tribunalul din Jerez a fost arondat Sevillei, cele din Sigüenza și Calahorra s-au arondat celui din Cuenca. Tribunalele din León, Burgos, Salamanca, Ávila și Segovia au fost desființate, constituindu-se imensul district al Valladolidului. În 1507, nu existau mai mult de șapte tribunale, în locul celor șaisprezece care funcționaseră în 1495. Pentru a obține noi venituri, Inchiziția a început, din 1530, să-i urmărească pe blasfemiatori, pe desfrânați și pe bigami. Pe lângă personalul titular, trebuie să acordăm un loc aparte și voluntarilor, apropiații Sfântului Oficiu. Ei formau un soi de poliție supletivă, preponderent laică. Inițial, aceștia erau recrutați din rândurile artizanilor și prăvăliașilor. Gentilomii își fac apariția abia pe la sfârșitul secolului al XVI-lea și surclasează rapid celelalte categorii pentru că familiile se bucurau de privilegii deloc neglijabile: erau scutite de unele taxe și, mai ales, nu se supuneau decât justiției inchizitoriale, chiar și pentru delicte de drept comun, ceea ce le asigura un soi de impunitate. Unii dintre ei abuzau de aceste privilegii, transformându-se în adevărați tirani locali, intangibili, sau prea puțin tangibili față de ceea ce li se cuvenea. Cu toate acestea, nu oamenii erau cei de temut, ci instituția. Mai mult decât pe tribunalele din district, mai mult decât pe subordonații – destul de puțini – ce le veneau, Inchiziția conta pe colaborarea poporului în îndeăplinirea sarcinii ei. Jurămintele de credință citite periodic în biserici conțineau liste ale comportamentelor și cuvintelor după care se putea cunoaște un iudaizant, un musulman, un luteran, un om cu gânduri necurate … Credincioșii erau chemați să denunțe orice atitudine suspectă, fie și cea mai neînsemnată: inchizitorilor le revenea sarcina de a tria acuzele și de a decide dacă se impunea începerea urmăririi.”

Corvin Bejinariu

Despre autor