De curând am descoperit un parc interesant în Suceava. Se numește Șipote-Cetate și se află vizavi de parcarea subterană, chiar în centrul orașului. Astă-toamnă am făcut descoperirea și verdele era încă în plină vigoare, stăpânind copacii. Am început să cobor pe aleea pustie ce se oferea descendent, într-un frunziș fremătător, acompaniat de un șuvoi puternic de apă, grăbit de panta colinei. Nu era nimeni și câteva sute de metri, tulpinile copacilor aliniate ritmic erau singurii tovarăși de drum. Peisajul era oarecum îngrijorător de pustiu și curajul de a merge mai departe se atenuase. Cu cât coboram, cu atât mă rupeam de lumea urbană, zgomotoasă, cu toate invențiile confortului și pătrundeam într-un spațiu parcă neumblat. Copaci căzuți pe a căror trunchiuri crescuseră mușchi, crengi rupte și înnegrite de ploi, dalele aleilor înclinate și dislocate de la locul lor, șuvoiul învolburat de apă care făcea un zgomot de fond lugubru, vegetația spontană de înălțimi diferite, arăta că nici un tăiș de coasă nu se abătuse pe aici. Acesta era peisajul în care mă cufundam. Mă găseam parcă, într-o scenă de film, în care te aștepți să se întâmple ceva neprevăzut, cu toate că era frumos afară și soarele anemic abia își putea strecura razele prin frunzișul des al păduricii. Eram foarte uluită de această descoperire și savuram noutatea cu teamă și espectativă. După o bună bucată de mers, aleea se întretăia cu alta, perpendiculară, dar se continua cu un urcuș în trepte. Spre bucuria mea, zăresc doi îndrăgostiți pe o bancă și îi întreb unde duc scările. Astfel, aflu că ajung la statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare! Fiind târziu, îmi promit să revin cu mai mult curaj altă dată. La întoarcere, urc spre oraș pe o altă alee care mă conduce la Biserica Domnițelor, un loc la fel de pustiu, deși se află la șoseaua principală.
Pentru că mă aflam la primul contact cu parcul, impresiile erau ambigue: pe de o parte încântarea de a descoperi o oază de verdeață în mijlocul orașului, iar pe de altă parte, uimirea de a vedea că parcul a fost uitat de edilii urbei, lăsându-l în paragină.
La câteva zile după ce a început anul 2021, într-o zi plină de căldură și lumină, revin la Suceava pentru a finaliza aventura pe care o începusem. Cu mai mult temeritate, refac drumul până la poalele dealului unde urcă scările spre statuie. De această dată, sunt mulți drumeți care se aventurează spre vârf. Urc cam 250 de trepte și ajung pe platoul pe care se află monumentul. Este impresionant, foarte frumos, iar albastrul cerului și lumina îl pun bine în valoare. Aici, sus, alei îngrijite, bănci și tot ce trebuie pentru un popas binemeritat după urcușul extenuant. Zona a fost refăcută în anul 2018 cu prilejul celebrării a 100 de ani de la Unirea Bucovinei cu România, ceea ce este bine. Aflu de la niște suceveni mai comunicativi, că până de curând, locul era mai mult decât părăginit și cotropit de hățișuri, că chiar armăsarul lui Ștefan, Voitiș, a avut de suferit, ieșindu-i de sub coadă un puiet de mesteacăn… Mai adaug faptul nedorit că la un festival de Artă Medievală, unul din cele două altoreliefuri de pe soclu s-a desprins căzând pe paviment… Poate e de râs, dar și de plâns… Azi acest spațiu arată cu totul altfel, spre bucuria multora.
Între timp, m-am documentat despre această zona a Sucevei și am aflat că Parcul Șipote-Cetate este un parc dendrologic creat în doi ani, mai precis între 1975-1977, în zona a două pâraie. Se desfășoară pe 7 hectare și are trasate alei, peluze și (cândva) ronduri de flori, locuri de joacă pentru copii, terenuri de sport, o cabană-restaurant, totul fiind iluminat și înfrumusețat cu elemente de decor urban. Parcul se dezvoltă în patru sectoare: cu vegetație de munte, de deal, de câmpie și de luncă. Foarte multe specii de arbori și arbuști au fost plantați, creând astfel un areal original. Evident, vorbim de cum arăta parcul în mileniul trecut.
Punctul central al parcului îl reprezintă statuia ecvestră a lui Ștefan cel Mare, opera sculptorului Iftimie Bîrleanu, confecționată din bronz turnat, cu înălțime de 8 metri, 8 metri lungime și 2 metri lățime. Soclul statuii este din travertin cu o înălțime de 15 metri. Pe pereții laterali ai acestuia, în registrul inferior, sunt amplasate două altoreliefuri. Unul reprezintă o secvență de bătălie, iar celălalt o scenă de la Curtea Domnească. Peretele frontal este împodobit cu stema Moldovei. Statuia se află în apropierea Cetății de Scaun a Sucevei, astfel că pe o scurtătură, pe lângă împrejmuirea Muzeului Satului Bucovinean, se poate ajunge pe jos, fără a ocoli pe șosea, chiar la bătrâna cetate. Sunt chiar entuziasmată de această descoperire! Constat că locul este foarte, foarte populat, că multă lume a urcat aici pe jos, prin pădurice, pentru a ieși din cotidian și a mai uita de năpasta covidului.
Ca o veste bună, am aflat că primarul Sucevei a prezentat într-o conferință de presă proiectul viitoarei zone de agrement, care va fi amenajată în Parcul Șipote. Astfel se preconizează că aici va fi un foișor cu puncte de belvedere, alei, piste de biciclete, coșuri de gunoi, bănci, un amfiteatru, un loc de joacă pentru copii, etc. Totul va fi iluminat modern iar în etapa a doua va fi construit un funicular pentru parcurgerea traseului de la baza parcului până la platoul Cetății de Scaun. Citisem mai demult, că urma să se realizeze o telegondolă care să unească Zamca de Cetatea Sucevei, dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Sper că acum, acest proiect va deveni realitate și ne vom bucura și noi de toate aceste amenajări deosebite, atât de aproape de Rădăuți.
