27/01/2021

Destinul Evgheniei Ghinzburg …

Scris de Corvin Bejinariu

27/01/2021


Cu cuvinte egal depărtate de entuziasm și diatribă, a evocat crâmpeie de viață luate în posesiune de răutatea nudă a tiranului Djugașvili, înstăpânit (și) în anii interbelici peste atâtea și atâtea teritorii și seminții; mai întâi a recompus cele mai întunecate peisaje ale Tatarstanului din al patrulea deceniu al veacului trecut, dominate de tovarăși în jachete de piele, capabili în orice moment să acționeze energic asupra „persoanelor cu calități contradictorii”, de activiști vigilenți și întotdeauna intransigenți cu exponenții „liberalismului putred”, deci și cu intelectualii sortiți să „alunece obiectiv într-o direcție periculoasă”, de partizani ai partidului din varii generații, bucuroși să contribuie la anihilarea tuturor speciilor de „contrabandă troțkistă”, de oameni „de comitet”, pe deplin edificați cu privire la cazurile Zinoviev și Kamenev, dosarele Kemerovo ori procesele Radek- Piatakov, de tineri cu suflete mari, amăgiți de „catrenele lui (Nikolai) Nekrasov” despre inimile curajoase etc., apoi și-a expus pe îndelete nenorocirile, de la pierderea poziției sociale, slujbei și familiei până la recepționarea unor sentințe pentru fapte inventate, „în limba anului 1937”, și de la anchete și interogatorii „pe bandă”, organizate în liga „dușmanilor poporului” până la nopțile de la Butîrki, unul din locurile în care „orele se opresc” pentru a asista la batjocura absolută a omului. Nu în ultimul rând, ne-a transmis că instrumentalizarea (în secolul al XX-lea) „educației prin muncă și pentru muncă” prăbușeste „Turnul lui Pugaciov”, aruncă de pe șine „Vagonul lui Stolîpin” și transformă într-o… realitate mozaicată binecunoscuta „ruletă rusească”.

Între secvențele din cartea Evgheniei Ghinzburg – „Destin în bătaia vântului. Jurnal” (a se vedea ediția din 2015, datorată Editurii Corint) – se disting cele referitoare la „procesele echitabile și rapide” derulate de justiția orânduită de Kremlin (nu cel ruso-tătăresc de la Kazan, desigur): sunt secvențele recomandate de ritmul economic (… productivitate), de sensul social (… omogenitate), de nivelul politic (… înțelegerea comandamentelor momentului). Altfel, auto-ironiile pe… suport estetic (inspirate, eventual, de Maria Stuart) și pretențiile timpului-valoare de a cocheta cu… noua axiologie nu sunt de natură să-i impresioneze pe „magistrații de elită” (op. cit., p. 194 și urm.):

„În Lefortovo toate ușile se deschid silențios. Pașii înaintează pe covoare moi. Gardienii sunt deosebit de politicoși. În «cuști» există taburete, poți să stai jos, iar pereții acoperiți cu faianță sunt atât de albi și strălucitori incât seamănă cu o sală de operații. Celula de o singură persoană, unde am fost dusă în dimineața asta de 1 august, e curată ca un salon de spital, iar gardiana seamănă cu o menajeră de la o casă de odihnă. Aici o să aștept procesul. «Cu cât totul e mai politicos și mai curat, cu atât ești mai aproape de moarte», îmi aduc eu aminte de instructajul Garei. În ciuda acestui lucru, atmosfera îmi stârnește dorința de a mă relaxa. Îmi scot din boccea rochia albastră «de plimbare, netezesc multă vreme cutele boțite, îmi înfășor buclele în jurul degetelor, îmi pudrez nasul cu praf pentru dinți. Fac toate acestea aproape mecanic. Nu e nimic ciudat. Charlotte Corday se aranjase și ea înainte de ghilotină. Și Camille Desmoulins. Ca să nu mai vorbesc de Maria Stuart. Dar toate aceste gânduri îmi vin parcă de la sine, iar o apăsare grea, rece, chiar lângă inimă, vine și ea tot de la sine. Nu pot să scap nicicum de ea.

A sosit ceasul. E prezent Colegiul Militar al Tribunalului Suprem – trei ofițeri și un secretar. În fața lor, eu. De o parte și de alta, doi soldați de escortă. Într-un asemenea cadru de «amplă transparență» începe «acțiunea judecătorească». Privesc încordată chipurile judecătorilor mei. Mă frapează asemănarea uimitoare dintre ei și, nu știu de ce, îmi amintesc de supraveghetorul meu de la Lacul Negru, care mi-a luat ceasul. Toți au aceeași față, deși unul e brunet, iar altul e cărunt. Da, înțeleg despre ce este vorba! Expresia ochilor îi face identici. O privire de pește în aspic. E și de înțeles. Oare poți îndura zilnic un asemenea serviciu fără să te izolezi cumva de oameni? Ei, măcar printr-o asemenea privire. Dintr-o dată am început să respir mai ușor. Pe fereastra larg deschisă adia un vânt de vară de o prospețime uimitoare. O cameră minunată, cu tavan înalt. Doar există și așa ceva pe lume! În copacii mari, de un verde-închis, din fața ferestrei, foșnesc frunzele. Freamătul lor are ceva misterios și rece care mă cutremură. Mi se pare că nu l-am mai auzit niciodată. E tulburător! De ce oare nu l-am remarcat mai înainte? Și ceasul de pe perete… rotund, mare, cu mustățile strălucitoare ale acelor. De multă vreme nu am văzut așa ceva. Înregistrez ora de la începutul și sfârșitul procedurii.

Șapte minute! Toată tragicomedia durează șapte minute, nici mai mult, nici mai puțin. Vocea președintelui completului, Dmitriev – jurist al Comisariatului Poporului RSFSR Dmitriev – , seamănă cu expresia ochilor lui. Într-adevăr, dacă un pește ar putea vorbi, atunci ar avea exact o asemenea voce. Nu a existat nicio urmă de agitație, din acea pasiune pe care o puneau în exercițiile lor anchetatorii mei. Judecătorii doar își fac treaba. Își câștigă banii. Probabil au și o normă. Și se luptă pentru depășirea ei.”

Corvin Bejinariu

Despre autor