27/09/2020

Septentrion – IX

Scris de Corvin Bejinariu

27/09/2020


Elevii Miriam Avram, Sergiu Chelba, Andreea Bondor, Bogdan Clipa, Denisa Simionesi și Cosmin Țugui au asigurat succesul celei de-a noua ediții a concursului „Septentrion”, care a avut loc vineri, 18 septembrie a.c., în organizarea Colegiului National „Eudoxiu Hurmuzachi” și a „Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina” (SCLRB). Înainte de a comenta pe marginea evenimentului, țin să le mulțumesc pentru implicare domnilor profesori Ignea, Puiu, Ungurean, Halip, Dolinski, dar și bunului meu amic Radu (discret și eficient… maestru de ceremonii). Altfel, se cade să reamintesc că aceste reuniuni de excelență ale liceenilor rădăuțeni au fost inspirate de regretatul profesor Vasile Hasna.  

Miriam a „cercetat” eseurile lui Yu Hua [a se vedea: „China în zece cuvinte” (București, Editura Humanitas, 2018, ediție originară 2011)]; drept pentru care a constatat că neasemuitul cuvânt „popor” a pierdut din claritate în special după evenimentele din Piața Tia’nanmen [conținutul s-a transformat/a suferit o reorganizare în urma căreia sensul inițial (muncitori, țărani, soldați, intelectuali și comercianți) a fost „rupt în bucăți” cu ajutorul unor termeni precum acționar, proprietar de fonduri de investiții, șomer ori migrant]; a arătat că neprețuitul cuvânt „conducător” a decăzut din statut odată cu instalarea lideranțelor colective în Partidul Comunist și cu evadarea din anonimat a tuturor contingentelor de lideri-surogat; a asociat greu încercatul cuvânt „lectură” numai cu „buruienile otrăvitoare” (cărțile care au scăpat de foc în perioada Marșurilor Lungi, Salturilor Înainte și… Revoluțiilor Culturale), prin urmare n-a riscat vreo apropiere de cărțile în tiraj  mai mult decât rezonabil ce aglomerează librăriile, bibliotecile și târgurile de profil începând cu anii detentei economice chineze; a apreciat atât de popularul cuvânt „scris” în „alianță competitivă” cu experiențele dobândite și de entuziaștii dotați cu „pensule roșii” (autori de ode și eseuri menite să promoveze Revoluția Culturală), dar și de nefericiții posesori de „pensule negre” (scribouillarzi neagreați de șefii feluritelor servicii de propagandă); a cântărit cu grijă cuvântul „lu xun” și a urmărit  trecerea unui nume propriu în categoria numelor comune [în fond, cel care a întocmit „Jurnalul unui nebun” (delirul unui personaj din vechea si, desigur, malefica „societate canibală”) a fost socotit de trei ori măreț (scriitor, gânditor, revoluționar), ce-i drept post mortem, de unicul individ în stare să personifice măreția – Mao Zedong]; a utilizat numai în chip pragmatic pretențiosul cuvânt „decalaj” din fărâma de timp în care China contemporană (clădiri înalte, rețele interminabile de autostrăzi, creșteri economice medii anuale de aproximativ 10%, infrastructuri sportive în stare să surclaseze resursele americanilor, proiectele vest-europenilor și închipuirile rușilor etc.) s-a depărtat definitiv de China rurală, în care, nu-i așa?, buruienile socialiste sunt mai bine apreciate decât grânele capitaliste; a jonglat cu niște cuvinte complicate în raport cu gusturile celor pretențioși – „revoluție”, „firul ierbii” (vezi și „Cronica unui negustor de sânge”), „imitație” sau „cacealma” – înainte de a conchide că politica, economia, cultura, memoria, morala ori demnitatea Beijing-ului/Shanghai-ului se află, mai mult ca oricând, sub amenințarea „febrei melcului”.

Sergiu a descoperit în cartea lui Mika Waltari („Amanții din Bizanț”) eroi în stare să lupte pentru credință și pentru dragoste, pentru dragoste și pentru credință și să sufere departe de o Europă catolică mai atentă la „ereziile ortodocșilor” decât la pretențiile păgânilor de a lua în captivitate nu doar zidurile din Constantinopol și aerul cald al Bosforului, ci și (toate) rugăciunile rostite în Catedrala Sfânta Sofia; eroii se vor înscrie între vârstele unui mare oraș, când segregat între cultura tradițională și cea occidentală, când dominat de minorități cu patrimonii întinse și înclinații spre opulență, așteptându-i pe „condeierii exemplari” – memorialistul (Abdülhak Şinasi) Hisar, poetul (Yahnya) Kemal, romancierul (Ahmet Hamdi) Tanpınar, gazetarul-istoric (Reșat Ekrem) Koçu – , dar și pe „executorul lor testamentar”, redutabilul Orhan Pamuk.

Cu ajutorul textelor lui Tomáš Sedláček și Oliver Tanzer [a se vedea: „Lilith și demonii capitalului. Economia pe canapeaua lui Freud” (București, Editura Publica, 2017, ediție originară 2015)], Andreea ne-a adus aminte că prima ființă care a tânjit după libertate (fără responsabilitate), nu neapărat în litera tradițiilor evreiești, a fost ajunsă de blestemul lui Dumnezeu și adusă în situația de a fura suflete, de a naște și suprima demoni, de a risipi energii vitale; cumva, această ființă (Lilith) edifică arhetipul economiilor ce se desfășoară sub ochii noștri, aidoma unor mașinării în stare să creeze și să distrugă în același timp (nu după „rețetarul” lui Schumpeter, desigur), să logodească percepțiile cu hedonismele, să înscrie anxietățile între principiile științelor despre om și societate, să ofere mai tuturor sensibilităților șansa de a admira volatilitatea conjuncturilor, să așeze impulsurile sub egida, nu tocmai generoasă, a dependenței față de risc și, mai ales, să interzică personalității orice asociere cu pretenția de armonie, întru valorificarea egoismului, înclinațiilor concurențiale și selecțiilor (sociale) fără drept de apel.

Bogdan a citit și a recitit „Scara lui Iakov” [a se vedea ediția din 2016, datorată Editurii Humanitas], ne-a asigurat că la fiecare lectură s-a întâlnit cu o altă carte, că a prețuit personajele depline, nu și râzătoare dintr-o „cronică de familie” desfășurată asupra a patru generații, că oamenii care aleg să-și trăiască fericiți viața, oricum ar fi aceasta, surmontează tensiunile dintre iubire și trădare, ideal și neputință, vină și suferință ș.a., că ierarhia „formelor pure” rămâne prizonieră între coperțile tratatelor de filosofie scolastică, iar luminații care respiră același aer cu noi se… justifică din când în când prin intermediului unui „city break intelectual”. Şi că, pentru Ludmila Ulițkaia, creatoarea prea puțin depărtată de Bașkiria bardului Salavat Yulaev, literatura reprezintă unicul antidot împotriva servituții.

Cu îndemânare pentru cantitativism, Denisa a bornat cariera literară a lui Elif Shafak: spre pildă, a urmărit cu un amestec de compasiune și curiozitate drumul către… Înalta Poartă al dervișului aflat în căutarea propriei identități, a invocat „fărâmele de memorii” pe care istoria le datorează evreilor sefarzi, încă din veacul în care au fost alungați din Peninsula Iberică, a făcut referire la succesul romanului „Bastarda Istanbulului”, dar și la injoncțiunile cu care autoarea a fost cadorisită de autoritățile turce, nemulțumite de felul în care au fost reflectată în carte… relocarea armenilor din timpul Primului Război Mondial, a apreciat că povestea celor „trei fiice ale Evei” ajută la înțelegerea dramelor atâtor musulmani, asupra cărora apasă „prezumția de vinovăție” după atentatele din 11 septembrie 2001, a scos în evidență un soi de militantism în favoarea libertății discursului sau drepturilor minorităților, e drept din perspectiva feminității, nu a feminismului. În plus, a arătat un larg interes pentru romanul „Onoare”, de fapt pentru felul în care este configurat statutul femeii în rândul musulmanilor conservatori – oameni despre care trăitorii din societățile liberale abia dacă vor să audă.

Cosmin a analizat cu răbdare scriitura istoricului Eric Hobsbawm (spre pildă, sutele de pagini din „Era extremelor” – a se vedea ediția din 2017, datorată Editurii Cartier din Chișinău). Şi a argumentat convingător că aceasta îl reprezintă cu fidelitate pe intelectualul stângist, în stare să-i ironizeze pe cei care tratează istoria aidoma unui material brut destinat ideologiilor naționaliste, etnice ori fundamentaliste, să-i critice pe cei care socotesc că trecutul este mai degrabă pattern decât model al prezentului, să-i persifleze pe cei care consideră că termenii „nou” și „revoluționar” se află într-o sinonimie perfectă cu „bun” și „mai de dorit” (precum în „Fizică și politică”, celebra scriere a lui Walter Baghelot), să-i prezinte la justa lor valoare pe cei care parcurg fără vreo brumă de reflexivitate textele lui Karl Marx și execută reverențe în fața istoricismului, o proiectare, poate sofisticată, a tendințelor de odinioară la timpul viitor, să-i caracterizeze cu severitate pe cei care găsesc că asocierea dintre „ordine” și „progres” înseamnă, mai întâi, … sloganul de pe steagul brazilian și, mai apoi, o frântură semnificativă din opera lui Auguste Comte, să-i avertizeze pe cei care urmează căile tradiționale de cercetare că ritmul de creștere al „istoriei social-economice” îl depășește net pe cel al „istoriei politico-religioase”, să-i consilieze pe cei care ajung să se confrunte cu antinomia (dinamică ?) „eveniment istoric” (mase) – „acțiune individuală”,  (re)amintindu-le, în maniera lui Arnaldo Momigliano, că sintagma/conceptul „forță(e) sociale” nu va rupe niciodată logodna cu versatilitatea.

Corvin Bejinariu

Despre autor