S-a depărtat, prin acte și fapte îndelung cumpănite, de cugetătorii care socoteau că mirajul averilor îndepărtează omul de viața virtuoasă, de maeștrii spirituali care refuzau orice asociere între fericire și „realizările exterioare sinelui” ori de filosofii care înscriau bogățiile, onorurile, ba chiar și vigoarea trupească între „lucrurile indiferente”. A preferat să cunoască îndeaproape toate aspectele „stării de bine”, înainte de a cerceta, din perspectiva agreată de școala stoică, semnificațiile … depline și râzătoare ale „ataraxiei” și „eudaimoniei”. S-a acomodat cu temerile provocate de anii târzii ai domniei lui Tiberius, când urmașul lui Augustus (aproape că) devenise o „figură paranoică și antisocială”, cu spaimele developate de înclinațiile criminale și poftele perverse ale lui Caligula, cu decăderile din rang și tratamentele umilitoare aplicate de Claudius. A fructificat apoi șansa de a fi „tutorele”, consilierul, prietenul lui Nero și de a confecționa discursuri întru glorificarea unei epoci degajate de ură, mânie, sete de răzbunare sau, într-o altă frazare, unei epoci supraimpresionate de un conducător „care nu și-a petrecut tinerețea în războaie civile și certuri aprige cu rudele cele mai apropiate”. S-a atașat de vechile și noile pământuri romane, de Cetatea Eternă și de societatea „în care vorba neinspirată poate să te ucidă, iar lingușeala josnică să se întoarcă împotriva ta”, de Alexandria, cu climă blândă pentru trupurile suferinde și cu pilde generoase pentru mințile cutezătoare, dar și de „stâncile Mării Corsicii”, în stare să preschimbe exilul într-o atât de necesară experiență pentru cei care înțeleg să-și accepte, nu să-și înfrunte destinul. Astfel a declamat că „patrie îi este întreaga lume și că în fruntea ei se află zeii, cenzori ai faptelor și vorbelor sale !” S-a hotărât să participe la desfășurările grandilocvente ale puterii („nu există drum ușor care să ducă de la pământ la stele”), să redefinească morala în funcție de conjunctură („nu contează ce a făcut Seneca drept consilier al lui Nero, ci ceea ce a făcut astăzi”), să se despartă de „vițeii de aur” – plăcere, avere, putere – chiar în momentul în care au ofensat faimoasa instituție a auto-cunoașterii. Și a murit, după ce a experimentat o serie de tehnologii ale suicidului, urmând porunca „cântărețului de pe tronul Romei”: o poruncă plămădită din emotivitatea necontrolată a Împăratului, uneltirile rutiniere ale lui Tigellinus și … componenta altruistă a filosofiei lui Seneca („prietenii îți oferă ocazia să suferi pentru ei”).
Între altele, în cartea Seneca. Istoria unei vieți” (București, Editura Seneca Lucius Annaeus, 2016, ediție originară 2014), Emily Wilson realizează un comentariu pe marginea tratatului „Despre mânie” (op. cit., p. 132 și urm.). Care, cred, merită complementat cu tensiunile dintre „acțiunea perfectă” și „acțiunea potrivită” (deh, cei mai mulți oameni acționează în acord cu natura), cu ineficiențele educatorilor care execută reverențe largi în fața preceptelor intransigente, cu compromisurile între „morala excelenței” și realitatea imediată, operate în registrul grosier al „erudiților clipei”. Și, desigur, cântărit de filosofii care, vă rog să iertați parafraza !, socotesc că viciile se împuținează dacă nu sunt rostogolite de indivizi mult prea orgolioși pentru a se mulțumi cu spectacolul lumii.
„Supărarea și mânia sunt teme despre care Seneca scrie extrem de inspirat. Tratatul său
«Despre Mânie» («De ira») nu poate fi datat cu exactitate. Este posibil să fi fost scris cu scurt timp înaintea exilării lui Seneca, dar este cu mult mai probabil ca el să fi fost conceput după ce a fost judecat și socotit vinovat. (…) (Mânia) Era un subiect la care a meditat îndelung în perioada relegării sale. Evident că era conștient de furia care îl cuprindea când își aducea aminte cum fusese acuzat, condamnat, desproprietărit și trimis să trăiască în afara Romei. Poate că era cuprins de mânie pentru a fi fost pedepsit pentru o crimă pe care nu o comisese. Chiar dacă era vinovat de complot sau de adulter, sau de amândouă, o atare pedepsire publică, o atare umilire și privare de avere trebuie să fi fost foarte dureroase sufletește. Dar, în scrierea sa, în care se referă la mânie, Seneca nu introduce nimic din sentimentele sale personale, adoptând o notă de totală distanțare față de propriile experiențe de viață. Atunci, despre a cui mânie este vorba în acest tratat ? Seneca i se adresează fratelui mai mare, Novatus, care pare să-i fi sugerat să scrie despre felurile în care poți să îți domolești supărarea și furia. Poate că Novatus vedea în Seneca o persoană foarte iritabilă și, din această cauză, amenințătoare, sau, poate, Novatus însuși era predispus la crize de furie, care îi perturbau starea sufletească. Mai probabil este însă ca scopul lui Seneca să fi fost acela de a-l convinge pe împărat să înceteze să mai fie mâniat pe el, pentru ca apoi să îi permită să se întoarcă la Roma. Eseul se concentrează pe supărarea și mânia asupra celor care dispun de putere asupra altora. Textul începe cu afirmația hiperbolică care ne spune că «nicio nenorocire nu a costat mai mult neamul omenesc». Mânia, suntem asigurați de Seneca, stă la baza vărsărilor de sânge, otrăvirilor, incendierilor, sclaviei, a raderii orașelor de pe fața pământului, a morților violente și a asasinatelor, a războiului care duce la «pieirea unor întregi neamuri». Această analiză conferă o imensă putere pe care o pot avea emoțiile umane, neacordând decât foarte puțină importanță considerentelor economice sau ideologiei politice din spatele anumitor acțiuni sau planuri. Seneca ocolește perspectiva amplei imagini a lumii politice, pentru a se concentra asupra celei limitate a individualului. Putem asocia această opțiune cu poziția pe care o adopta elita romană a epocii, lipsită de o adevărată putere politică; dar putem să considerăm și că aceasta este, în foarte mare măsură, și poziția personală a lui Seneca, acel Seneca care a fost victima mâniei unui singur bărbat.”
