„Geniul mânios”, cum ar fi spus regretatul Tiberiu Brăilean, a trăit într-o epocă asaltată atât de etica utilitaristă, cât și de așa-denumita dreptate distributivă, însă nu a fraternizat nici cu „filosofiile centrate pe avere”, nici cu socialismele mult prea preocupate cu chestiunea repartiției, a cunoscut entuziasmele derivate din generalizarea „pozitivismului moral”, fără a se gândi o clipă să se înfășoare cu sloganul „tot ce există istoric este drept”, a examinat cu severitate alianța dintre libertate si „autonomia voinței”, înainte de a se detașa râzător de „homo noumenon”, pe care Filosoful vremii îl cultiva în preajma „adevăratului sine al omului”, a urmărit cu interes expunerile despre natură, oameni și formele superioare create de imaginația religioasă, dar nu a fost în acord cu produsele teoretice… neacompaniate de pildele praxis-ului, a condamnat punctele de vedere ale conservatorilor, spre exemplu cele care susțineau ca afirmarea proletariatului mândru, resentimentar și sfidător reprezenta un fenomen istoric periculos, de fapt a interpretat noua situație socială întru nevoia imperioasă de schimbare pe cale revoluționară, s-a îndreptat, cu averse de ură, împotriva proprietății private, edictând că eradicarea acesteia era sinonimă cu ruperea omului producător de tradiția acaparatoare și de primitiva lăcomie, a transformat conflictul dintre muncă și capital în „esența teologică” a economiei sale politice, mai mult a dezvoltat critica modului de producție capitalist, unul nedezlipit nici de acumulare, nici de risipa extravagantă, în condițiile exploatării lucrătorilor – singurii creatori de valoare ș.a.
În lucrarea „Filosofie și mit la Karl Marx” (București, Editura Curtea Veche, 2011, ediție originară 2001), Robert C. Tucker e focusat strict asupra operei gânditorului originar din Trier si, ca atare, neinteresat de ideologia comunistă, „înțeleasă ca un corp doctrinar derivat din ideile acestuia”. Drept urmare, prezintă cu răbdare (și) scrierile tânărului Marx, altfel spus considerațiile referitoare la alienarea de sine a omului – o temă ușor de identificat cu ajutorul „istoriei care se scrie sub ochii noștri” – , înclinațiile de „moralist de factură religioasă”, de condeier net depărtat de „savanții lumii sociale” ori evoluțiile în vecinătatea lui Hegel; nicidecum o vecinătate de epigon, ci una pe potriva curioșilor și curajoșilor, care văd cum „viclenia rațiunii” (indivizii și popoarele sunt agenții fără voie ai realizării Ideii Absolute) este așezată la locul cuvenit grație „mâinii invizibile” evocate de Adam Smith (op. cit., p. 125 si urm.).
„Conform filosofiei politice hegeliene, statul are un caracter cvasi-divin și reprezintă forma supremă a asocierii umane. Îl întruchipează pe Dumnezeu pe pământ, este o substanță divină, forma supremă în care se întrupează Geist-ul. Statul este ființa socială supremă, în comparație cu care familia pe de o parte și «societatea civilă» pe de alta sunt niște imitații incomplete. În formula triadică, familia reprezintă teza, societatea civilă reprezintă antiteza, iar statul reprezintă sinteza de ordin superior prin care ambele forme inferioare de asociere sunt depășite și perfecționate. În elaborarea conceptului de societate civilă, Hegel s-a inspirat masiv din gândirea lui Adam Smith și a altor gânditori din secolul al XVIII-lea, care descriau societatea drept spațiu al unor indivizi considerați în cheie economică ce își urmăresc independent interesele materiale egoiste.
În «Filosofia dreptului», Hegel descrie societatea civilă drept «câmpul de luptă în care interesele private ale fiecăruia se întâlnesc cu interesele celorlalți. În societatea civilă fiecare individ este propriul scop și nimic altceva nu contează pentru el. Însă el nu-și poate cuprinde totalitatea scopurilor în afara relației cu ceilalți, și astfel aceștia devin mijloace în atingerea scopurilor membrilor particulari». În formularea hegeliană, societatea civilă este o sferă economică a unui egoism universal. (…) După Hegel, societatea este o manifestare a statului, ceea ce conform lui Marx este o mistificare. Afirmația adevărată este tocmai cea contrară: statul este o manifestare, un epifenomen al societății civile. Intitulând această structură răsturnată «democrație», Marx afirma în comentariul său: «Hegel pornește de la stat și transformă pe om în statul subiectivat; democrația pornește de la om și transformă statul în omul obiectivat. Așa cum nu religia îl creează pe om, ci omul creează religia, tot așa nu orânduirea de stat creează poporul, ci poporul creează orânduirea de stat».
De aceea, omul colectiv («poporul») nu trebuie înțeles ca un atribut al substanței divine materializate în stat, ci statul, ca sistem al instituțiilor publice, trebuie înțeles ca o manifestare a omului colectiv sub forma puterii politice, ca o întruchipare a speciei umane în sfera particulară a puterii. Adevărata entitate care traversează istoria este omul colectiv sau societatea. În locul formulei hegeliene, conform căreia societatea este o expresie a statului–în-devenire, statul trebuie înțeles ca expresie a societății–în-devenire.”
