Între altele, în „Individualism și ordine economică” (Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, 2014, ediție originară 1949), Friedrich August von Hayek arătă că echilibrul (economic) nu este un proces staționar, care depinde de constanța datelor obiective, ci o stare de lucruri logodită cu așteptările corecte și coerente ale diferiților membri ai societății, consideră științele sociale de-a dreptul păcătoase atunci când fac referire la „întregurile sociale ca întreguri” și, mai cu seamă, își propun să descopere (empiric) legile care guvernează aceste întreguri, insistă asupra deosebirilor colosale dintre planificare (configurată cu ajutorul unor decizii interrelaționate privitoare la alocarea resurselor care pot fi mobilizate într-o perioadă rezonabil determinată) și planism (activitate centralizată, asigurată de o autoritate unică pentru întreg sistemul economic), definește problema economică a societății în deplină legătură cu „adaptarea rapidă la schimbările produse în circumstanțe de timp și spațiu”, notifică importanța prețului în calitate de mecanism de transmitere a informației, dar și ca mijloc de protejare a feluritelor interese de sorginte marfară, militează nu atât pentru structuri concurențiale cu pretenții de perfecțiune, cât pentru competiții între agenți neînvecinate cu aspirațiile reglatoare ale statului, modelează teoria ordinii spontane (și) prin afirmarea unui soi de neîncredere în extensiunile rațiunii umane, intră în… alianță (nu neapărat doctrinară) cu Max Weber pentru a ilustra precaritatea calculului economic pe suport socialist ș.a.
Altfel, în debutul lucrării (op.cit., p. 14 și urm.), gânditorul austriac construiește o spectaculoasă antiteză între veritabilul și falsul individualism sau, dacă preferați, între individualismul englez inspirat de Mandeville (omul este o ființă failibilă; erorile sale pot fi corijate numai în cadrul unui proces social) și individualismul cartezian, cu exprimări dintre cele mai cutezătoare în preajma „contractului social” și a teoriilor creării conștiente a instituțiilor sociale. Respingerea acestuia din urmă reprezintă, în registrul lui Hayek, afurisirea „Rațiunii cu R mare, totdeauna perfectă și disponibilă”, mereu în stare să diriguiască râzătoare „progresul uman”.
„Atunci, care sunt caracteristicile fundamentale ale individualismului veritabil ? Primul lucru care ar trebui spus este că el reprezintă, înainte de toate, o teorie a societății, o încercare de a înțelege forțele care determina viața socială a omului, și apoi se constituie într-un ansamblu de principii politice deduse din aceasta concepție despre societate. Acest fapt ar trebui să fie suficient prin el însuși pentru a respinge cea mai stupidă dintre neînțelegerile frecvente în ceea ce-l privește: ideea conform căreia individualismul ar postula (sau și-ar baza argumentele pe această ipoteză) existența indivizilor izolați sau autosuficienți, în loc să plece de la studiul oamenilor, ale căror natură și caracter sunt în întregime determinate de faptul că trăiesc în societate. Dacă acest lucru ar fi adevărat, individualismul n-ar contribui cu nimic la înțelegerea modului de funcționare a societății. În realitate, postulatul său esențial este diferit, mai precis, cel în conformitate cu care nu există nici un alt mijloc de a pătrunde natura fenomenelor sociale decât înțelegând acțiunile individuale îndreptate către alte persoane și ghidate de comportamentul așteptat al acestora din urmă. Acest argument se îndreaptă mai ales împotriva teoriilor colectiviste propriu-zise, care pretind că sunt capabile să înțeleagă direct societatea, ca entitate sui-generis, care există independent de indivizii ce o compun. Etapa următoare a analizei sociale a individualismului este dirijată contra pseudo-individualismului raționalist, care, în practică, conduce tot la colectivism. Ea constă în ideea conform căreia putem descoperi, prin examinarea efectelor combinate ale acțiunilor individuale, că multe din instituțiile pe care se bazează progresul uman au apărut și funcționează fără ca anume cineva să le proiecteze și să le dirijeze, deoarece, folosind cuvintele lui Adam Ferguson, națiunile descoperă întâmplător instituții care reprezintă, într-adevăr, rezultatul acțiunii umane, însă nu al unui proiect uman și deoarece colaborarea spontană a oamenilor liberi conduce, de obicei, la rezultate care depășesc de mai multe ori capacitatea de cuprindere a minților lor individuale. Aceasta este marea temă a lui Josiah Tucker a lui Adam Ferguson și Edmund Burke, marea descoperire a economiei politice clasice, care a devenit instrumentul cu ajutorul căruia înțelegem nu doar viața economică, ci majoritatea fenomenelor cu adevărat sociale. Diferența dintre această viziune asupra lucrurilor, care explică cea mai mare parte a ordinii sesizate în activitățile umane drept rezultat neașteptat al acțiunilor individuale, și cealaltă concepție, ce atribuie orice ordine observabilă unui proiect deliberat, reprezintă prima deosebire importantă între individualismul veritabil al gânditorilor britanici din secolul al XVIII-lea și pretinsul individualism al școlii carteziene.”
