Anii 1940, „armistiții” și capitulări necondiționate

Protocolul adițional secret al pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 și recunoașterea de către Berlin a includerii teritoriului dintre Prut și Nistru în sfera de interese a URSS, notele ultimative descărcate de corifeii Kremlinului asupra României la finele lunii iunie 1940 și „cedarea neîntârziată” a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, confecționat sub oblăduirea lui Hitler și Mussolini și trecerea nordului Transilvaniei sub administrația prezidată de amiralul Horthy, prăbușirea regimului carlist de la începutul lunii septembrie 1940 și reorganizarea „României Mici” sub conducerea Generalului și aliaților legionari, înțelegerile anglo-sovieto-americane din anii 1943-1944 și cinica lor materializare în așa-numita „Convenție de armistițiu” din 12 septembrie 1944, acordul Churchill-Stalin din octombrie 1944 și așezarea țării noastre sub autoritatea sovieticilor, impunerea guvernului Groza, în martie 1945, și urcușul interpușilor Moscovei către creierii noului stat (ne)românesc, prestidigitațiile de la alegerile generale din noiembrie 1946 și deplina anihilare a democrației, Tratatul de Pace de la Paris din februarie 1947 și subprivilegierea României (în pofida rolului jucat în cadrul coaliției anti-hitleriste) sunt principalele evenimente istorice la care fac referire documentele și analizele reunite de regretatul Gheorghe Buzatu în volumul „România cu și fără Antonescu” (Iași, Editura Moldova, 1991).

Cu, și, mai cu seamă, fără Ion Antonescu, România a suferit ca urmare a prăbușirii sistemului de alianțe interbelic, proiectat cu mult prea mult entuziasm de Nicolae Titulescu, a primit lovituri necruțătoare din partea Uniunii Sovietice, cu precădere după celebrarea… confreriei dintre Ribbentrop și Molotov (rușii s-au retras „în spatele unui program pe care aveau să îl aplice mai târziu”),  a defilat cu demnitari în stare să explice toți pașii înapoi aidoma unor strategii folositoare „ființei statului”, ba chiar și armatei, a exhibat formule ronflant-propagandistice în puținele momente în care evoluțiile politico-militare păreau să-i fie favorabile [spre pildă, Mihai Antonescu, întâiul colaborator al „conducătorului statului”, definea războiul (nostru) din Est drept „cruciadă anti-comunistă”, uitând că angajarea militarilor români alături de Reich fusese, în fapt, răspunsul la agresiunea din vara anului 1940, care pricinuise dureroase pierderi teritoriale și nenumărate tragedii pentru conaționalii ajunși sub dominație sovietică], a constatat cum se îndepărtează de interesele engleze și americane sau, altfel spus, de politicile pe care Națiunile Unite le developau laolaltă cu „legea numerelor mari” și, desigur, a găzduit puternicele rivalități interne, care au netezit drumul spre putere al PCR/PCdR.

Între textele alese de profesorul ieșean, am remarcat (și) însemnările lui Nicolae Baciu cu privire la „armistițiul” din 12 septembrie (la pagina 273 este inserat un fragment pilduitor din lucrarea „Yalta și crucificarea României”, apărută la Roma, în anii 1980). Însemnări care sunt consonante, de exemplu, cu teza aprig susținută de cercetătorul Constantin Corneanu: 23 august 1944 reprezintă cea mai gravă eroare politică, militară și strategică a României din secolul al XX-lea.

 „Condițiile armistițiului formulate de Aliați, la 12 aprilie, fuseseră acceptate formal de Iuliu Maniu, la 12 iunie. Guvernul Sănătescu acceptase aceleași condiții. Nimeni nu a negociat altceva, dar rușii nu s-au grăbit. Aliații discutau între ei, potrivit documentelor ce le am la îndemână, dacă condițiile inițial stabilite rămân aceleași. Cum rușii aveau ultimul cuvânt în România, ei urmau să dispună în voie asupra proiectului de armistițiu. Acest proiect a fost înmânat de Molotov ambasadorilor englez și american la Moscova abia la data de 31 august. Englezii și americanii au răspuns la 3 septembrie 1944, îngăduindu-și unele sugestii cu privire la propunerile lui Molotov. În felul acesta, chestiunea se tergiversa și mai mult, deoarece sugestiile urmează a fi discutate din nou între cei trei. Delegația română sosește la Moscova în ziua de 30 august. Ea e compusă din Lucrețiu Pătrășcanu, Ionel Pop, Christu, generalul Dămăceanu, colonelul Focșăneanu. Li se adaugă principele Știrbey și Vișoianu, veniți de la Cairo, via Teheran. Până la 10 septembrie nu se întâmplă nimic. Putem presupune că vor fi fost discuții între cei trei, dar nu găsim, nimic important în documentele consultate. Sugestiile engleze erau cunoscute (rezerve în recunoașterea frontierelor românești în Transilvania înainte de Conferința Păcii și daune de război mai reduse). Ei făcuseră aceste sugestii încă dinainte de 12 aprilie. (…) La ședința din 11 septembrie discuțiile sunt urbane. Molotov nu ridică tonul, cum s-a susținut. Delegații români participă la discuții, făcând sugestii sau propuneri și cerând explicații. Ionel Pop spune că România vrea o lungă frontieră cu Cehoslovacia. Vișoianu obține ca o remarcă a lui Molotov, privind retragerea trupelor rusești, să fie inserată în procesul verbal. Christu vorbește despre situația economică, Pătrășcanu despre prizonierii politici, Dămăceanu și Focșăneanu de problemele militare. Toți delegații au putut să spună câte ceva. Dar a doua zi, la cea de-a treia ședință din 12 septembrie, armistițiul a fost semnat fără modificări, așa cum fusese prezentat în prima zi. Farsa se terminase.

Din partea Aliaților n-a semnat decât Malinovsky, atât în numele Rusiei, cât și al Statelor Unite și Angliei, deși ambasadorii acestor state, Harriman și Kerr erau prezenți și participaseră la discuții. Cei trei erau desemnați ca «Înaltul Comandament Sovietic (Aliat)». După cum se vede, «aliații» erau în paranteze, ca să nu fie nicio confuzie cu privire la rolul minor (mai bine zis, inexistent) atribuit acestora. Condițiile armistițiului erau mult mai grele decât cele oferite la 12 aprilie, la Cairo, și cu mult, mult mai apăsătoare decât cele oferite mareșalului Antonescu la Stockholm, la 3 iunie 1944.         

«Liberul transport» pe întregul cuprins al țării trebuie asigurat de Comandamentul Armatei Române. Întreaga armată de ocupație trebuia întreținută de România. Banca Națională trebuia să pună la dispoziția rușilor orice sume de bani cerute de Comandamentul Sovietic. Rușii puteau să ia ca pradă de război sau sub formă de despăgubire orice uzine și instalații industriale din România. Nici independența țării și suveranitatea ei nu mai erau respectate, fiindcă trupele sovietice se aflau pe tot cuprinsul țării. (…) Din toate punctele de vedere, documentul nu reprezenta o convenție de armistițiu, ci un dictat, o capitulare necondiționată.”