A descris vremurile intransigente ale militarismului, recomandate de Hunnenrede și de celelalte discursuri care au abilitat, nu-i așa?, „cultura pumnului german” (n.m.: am apelat, poate neinspirat, la expresia/exprimarea lui Virgiliu N. Drăghiceanu), de… ascensiunea eclatantă a „spațiului vital”, cel mai important dintre „fructele și productele” geopoliticienilor, de strategiile, tehnicile și tacticile atât de surprinzător răsturnate, cu ajutorul unor stratageme doldora de naivitate, de cei care au optat pentru „îmbrățișarea inamicului” la El Alamein ori Stalingrad, a evocat deceniile compromise de slăbiciunile cronice ale „frontului de acasă”, imposibil de susținut de activiștii obișnuiți să populeze pănâ la refuz berăriile lui Franz Diener, să se acomodeze cu defetismul înainte, în timpul și după bombardarea sălbatecă a Köln-ului, să privească cu resemnare la dramele developate de jur-împrejurul lui „Checkpoint Charlie”, a călătorit către timpurile luate în posesiune de „Ființa” lui Heidegger, nu tocmai îndepărtate de isprăvile lui Georg Heym și de inovațiile Cabaretului Neopatetic, de obsesiile lui Remarque și de „descărcările energetice” ale trupei Tiller Girls, de manifestările „artei degenerate” și de figurile stilistice (și de cuvinte) făcute cândva celebre de… un anume Max Liebermann, a alergat în miezul epocilor edulcorate de interpretările Nelliei Melba ori Șaliapin, de îndrăzneală degajată de obscenitate a radio-ului, de frazele impunătoare ale lui Thomas Mann etc., înainte de a fi schimonosite din pricina „nepotrivirilor de caracter” dintre oratorul (insurgentul) Krahl și Adorno, „marele maestru al negației”, a străbătut vârstele esențiale ale sportului teuton, de la minunata creație a lui Fritz Szepan și Ernst Kuzorra („One Touch Football” i-au spus ziariștii englezi) la performanța colosală construită în special de Helmut Rahn, chiar în paguba lui Puskás, Czibor și Hidegkuti, și de la greu egalabilele partide ale boxerului Max Schmeling, aranjate într-un fel dincolo și într-un alt fel dincoace de Ocean, la confruntarea dintre cele două Germanii din 1974 (n.m.: singurul meci de fotbal dintre Germania de Vest și Germania de Est a avut loc pe 22 iunie 1974, pe Volksparkstadion din Hamburg, în faza grupelor de la turneul final al Campionatului Mondial; „democrații” au câștigat cu 1-0 grație golului marcat de Sparwasser), derulată parcă sub semnul ironiilor lui François Mauriac (n. m: condeierul francez, laureat Nobel în 1952, a declarat la un moment dat – „iubesc Germania atât de mult, încât sunt bucuros că există două”), a gândit cu aleasă seninătate viitorul, imediat ce s-a asigurat că, în curtea școlii, adolescenții nu vor mai iniția jocuri de rol întru venerarea actelor și faptelor colonelului Moscardó…
Dragi prieteni și onorați neprieteni, cititorii care zăbovesc asupra textelor cuprinse în cartea „Secolul meu” (Iași/București, Editura Polirom, 2011, ediție originară 1993) îl descoperă într-un registru neobișnuit pe Günter Grass: binecunoscutul scriitor denunță „Triada meritocratică” (Böll – Grass – Johnson), cu alte cuvinte reconsideră virtuțile și viciile desemnate să acompanieze „partidele de biliard de la ora nouă și jumătate”; în plus, îi afurisește pe scundacii care nu vor să crească în speranța (iluzia) de a nu lua parte la ororile din lumea adulților și îi prețuiește pe copii serioși, deprinși să zâmbească pentru a-i împinge spre eroare pe emeriții care nu suportă să fie contraziși, în oricare dintre Germanii (op. cit, p. 158 și urm.):
„Ca niște oameni politicoși ce suntem, am stabilit să ne întâlnim la o cafea și o prăjitură în Madlerpassage (n. trad.: zonă cu multe magazine din Leipzig), unde ea voia să împărțim un Eierschecke – o specialitate saxonă. După ce am discutat câteva chestiuni profesionale, am trecut la anii tinereții noastre din Stettin. La început am vorbit mai mult despre școală, dar se vedea că ezită să scormonească prin amintirile noastre comune din perioada petrecută în Hitlerjungend (n.m.: «Tineretul hitlerist» – organizația de tineret a Partidului Nazist) și folosea o groază de clișee precum «în acele vremuri întunecate ale seducției» sau «cum ne-au pângărit idealurile și au profitat de credința noastră»: însă când ne-am apucat să vorbim de perioada de după război, s-a simțit cât se poate de în largul său, explicându-mi trecerea ei de la un sistem la altul – după o perioadă de grație de un an și jumătate – ca pe o «convertire dureroasă la antifascism». A făcut rapid carieră în Liga Tineretului German Liber, pentru că, nu-i așa ?, avea calificarea necesară. Mi-a povestit de asemenea despre rolul ei în ceremoniile ce au marcat fondarea RDG-ului, care au avut loc în 1949. (…) Apoi a participat la festivitățile tineretului mondial, la paradele de 1 Mai și la campaniile de colectivizare, îndemnându-i pe țăranii recalcitranți să renunțe la pământuri. Atunci a avut primele dubii, în campaniile astea care apelau la «tactici de constrângere prin megafon». Cu toate acestea, faimoasa Inge e în continuare membră a Partidului Socialist Unit German și are în prezent o funcție care îi permite să «se opună erorilor partidului printr-o critică constructivă».
(…) Pe când pălăvrăgeam, mi-am dat seama că dezvoltarea noastră în Vest avea avantajele și, în același timp, dezavantajele sale: scăpasem de cămășile maro, dar nu s-au dat altele albastre în schimb. «Astea sunt doar niște formalități», a spus Inge. «Ceea ce contează e că noi am crezut în ceva, pe când voi ați pierdut idealurile în capitalism». Normal că am ripostat: «Ei, idealurile nu ne-au lipsit nici înainte, când eu purtam cu entuziasm cămașa maro, iar tu bluza albă ca petalele crinilor și fusta până la genunchi!». «Dar eram niște copii, eram seduși de idealuri!», mi-a răspuns. Apoi a devenit rece, bățoasă. La asta se pricepe de când o știu. Normal că nu m-a lăsat să-i mângâi mâna. Însă a mărturisit, mai mult pentru sine: «Undeva, ceva a luat-o razna la noi». I-am răspuns ca un ecou: «Da, și la noi.».”
