A considerat că, de-a lungul mai multor secole, „determinismul geografic” a jucat un rol dublu: mai întâi a însoțit transformările de ordin economic, social și politic care au rupt omenirea de feudalism, apoi a devenit „arma spirituală” a imperialismului întru pregătirea ideologică a expansiunii marelui capital. A susținut că „mediul geografic” este o parte semnificativă a dimensiunii economice a comunităților; însă nu a intrat în ligă cu acei geopoliticieni pe deplin încredințați de rolul covârșitor al factorilor geografici asupra dezvoltării sociale, mai mult a preferat să se replieze în spatele teoretizărilor inspirate de Marx și Engels, în conformitate cu care „mersul societății” este generat de modul de producție a bunurilor materiale. A cheltuit energii în… averse regulate pentru a-i acuza la modul absolut pe Karl Haushofer și Rudolf Kjellén, de fapt pentru a aprecia că melanjul dintre darwinismul social și „geografia politică”, garnisit cu formule neo-malthusiene și gardat de fraze condescendente față de teoria raselor, nu constituie o „știință-punte” între societate și natură, ci un aranjament odios din vecinătatea „noii ordini” propovăduite de corifeii național-socialismului. S-a îndreptat cu propoziții sentențioase împotriva lui Hans Grimm și, mai cu seamă, a presupuselor amiciții pe care… poetul „spațiului vital” le cultiva cu înalți funcționari din „statul lui Adenauer”. L-a umplut de epitete pe Carl Schmitt, nu atât pentru preluările masive din lucrările lui Mackinder, März sau Grabowsky, cât pentru dramatizarea situației Germaniei din anii postbelici – situată la „hotarul dintre două lumi”, în „spațiul de ciocnire” dintre „puterea continentală” (Uniunea Sovietică și sateliții) și „puterea maritimă” (Statele Unite, Marea Britanie și aliații). Nu în ultimul rând, i-a trecut în rândul „colonialiștilor” pe arhitecții Europei Unite, de parcă acest generos proiect ar fi fost inspirat de întocmirile neștiințifice ale lui Erich Obst ori de entuziasmele hidoase ale lui Heinrich Schmittthener.
Deși „Critica geopoliticii germane. Esența și funcția socială a unei școli sociologice reacționare” (București, Editura Politică, 1960, ediție originară 1958), cartea est-germanului Günter Heyden, este o alcătuire cu caracter tezist (condeierul a primit o sarcină și n-a uitat, vorba taberei adverse, că onoarea e sinonimă cu fidelitatea), în cuprinsul ei găsim câteva pagini (mai) bine scrise despre Friedrich Ratzel și „Geografia politică” (1897) (op. cit., p. 97 și urm.). Departe de vremurile în care a fost plămădită lucrarea și într-o altă frazare, îmi îngădui să (re)amintesc că produse ideologice precum „conștiința geografică a statului”, „drepturile poporului fără spațiu”, „scindarea strategică a lumii” etc. s-au (re)instalat și în analizele think tank-urilor cu aspirații globaliste, și printre emoțiile activiștilor nerăbdători… să-și schimonosească existențele, și pe „foile de parcurs” confecționate în onoarea uriașilor actori statali și non-statali. Drept urmare, cu meritele și nemeritele lor, geopoliticienii (geostrategii, geoeconomiștii ș.a.) vor developa „societatea spectacolului” în secolul al XXI-lea, la o scară pe care nici măcar Debord și Lefrebvre n-au putut-o anticipa.
„După Ratzel statul a apărut pentru că întreaga societate avea nevoie de el în vederea apărării intereselor comune, și nu, cum era cazul în realitate, pentru că contradicțiile antagoniste de clasă, existente în mod obiectiv, au făcut necesare un instrument – situat în aparență deasupra claselor – menit să impună interesele unei clase asupra celorlalte și să susțină producția. Statul, așa cum îl concepe Ratzel, nu cunoaște clase, ci este expresia intereselor totalității societății.
Dacă examinăm construcția artificială a lui Ratzel privind influența directă a pământului asupra statului, constatăm în primul rând că antagonismul claselor, domeniul social, a dispărut din câmpul lui de observație. Acum mai trebuie să facă să dispară domeniul economic, contradicțiile economice, adică tocmai baza contradicțiilor sociale care fac ca, în dezvoltarea socială, statul să devină necesar, și iată statul pus în legătură directă cu pământul. « Statul trebuie să trăiască de pe urma pământului », spunea Ratzel. Societatea organizată în stat, așa cum a conceput-o el, realizează și această minune: ea trăiește de pe urma pământului, fără muncă și fără producție. Deși n-a existat încă în întreaga istorie a omenirii vreo societate care sa fi trăit exclusiv de pe urma pământului, ci doar de pe urma obiectelor din natură devenite consumabile prin natura societății, statul lui Ratzel trebuie totuși să trăiască de pe urma pământului. Iată un alt rezultat al « privirii de ansamblu strict științifice » a lui Ratzel. Întrucât statul lui nu este legat de pământ prin mijlocirea procesului de producție, procesul de producție nici nu se numără printre problemele care-l preocupă. Au dispărut astfel domeniile cele mai periculoase pentru un apologet al capitalismului: sfera economică și cea socială. Pentru Ratzel ele nu există.
Acum, după ce statul a fost pus în legătură directă cu pământul, Ratzel a putut argumenta mai departe, fără a aminti măcar o dată factorul determinant al vieții sociale: modul de producție al bunurilor materiale. Din « știința » lui Ratzel au fost eliminate raporturile reale, obiective, iar în locul lor el a construit raporturi care corespundeau tezelor lui, declarându-le drept esența problemei. După ce a eliminat raporturile reale din problema pe care o analiza, lui Ratzel nu i-a fost greu să construiască relații arbitrare între stat și pământ. El scria: « Astfel statul devine un organism care include în el și o anumită parte a globului pământesc, așa încât particularitățile statului depind atât de particularitățile poporului, cât și de cele ale pământului. Dintre aceste particularități, cele mai importante sunt întinderea, așezarea și hotarele, apoi felul și relieful pământului, cu vegetația și apele lui, și, în sfârșit, raportul față de celelalte părți ale globului ».”
