Satul Sibiel face parte din cele 18 localități din Mărginimea Sibiului, zona de sud-est a județului Sibiu, caracterizată printr-o moștenire etnologică, culturală și arhitecturală de influență săsească. Populația de aici este predominant românească cu principala ocupație istorică – păstoritul.
O săptămână încheiată m-am bucurat de ospitalitatea acestor locuri descoperind oameni, obiective turistice, aflând istorii de demult și informații interesante. Străduțele sunt strâmte și se strecoară printre case și albia râului Sibiel, care vine vesel și plin de vitalitate din Munții Cindrel. Satul, de la prima vedere îți spune multe despre locuitorii lui. Casele înalte, cu pivniță la primul nivel, lipite unele de altele, cu porți mari se aliniază riguros într-o etalare elegantă și sobră, atestând clar stilul săsesc. Ghidul ne-a explicat motivul unui așa ”front comun”: necesitatea de a se constitui în propriile fortărețe pe vremuri de restriște, obicei păstrat până azi.
Oamenii locului te privesc cu bunăvoință fiind foarte ospitalieri, fiind obișnuiți cu turiștii care vin aici de aproape 50 de ani. Agroturismul se practica din perioada în care românilor li se interzicea să relaționeze cu străinii și dacă aveau un dolar, știa și securitatea. O să vă spun pe scurt cum s-a deschis această breșă spre țări străine, informație aflată de la proprietarul unei pensiuni implicat în acest demers. Totul a pornit de la părintele Zosim Oancea, care după o lungă perioadă petrecută în temnițele comuniste, a venit ca preot paroh la Sibiel, fiind un mare iubitor de icoane pe sticlă. El a fost cel care adunând icoană cu icoană din satele din jur și nu numai, a clădit muzeul de care azi se bucură toată lumea, și care, pe vremuri devenise un obiectiv turistic interesant pentru străini. Ceaușescu, sfătuit că se pot scoate dolari din acest muzeu, a permis străinilor să vină să îl viziteze, doar că era nevoie de cazare și masă pentru aceștia. La început cu mare greu s-au găsit șase gospodine să ofere cazare și masă turiștilor americani și apoi francezi. Pe atunci, spunea naratorul istoriei, ziua de lucru era 20 de lei, iar cu găzduitul se câștiga 60 de lei pe zi. Acest lucru a fost un imbold pentru mulți localnici să primească turiști străini și să își amenajeze casele pentru confortul acestora și al lor în definitiv.
Sibielul are ca punct de atracție forte, ”Muzeul icoanelor pe sticlă” care cuprinde cea mai mare colecție de gen din diferite zone ale țării. Mâinile bătătorite de muncă ale artiștilor ”mocani” se odihneau zugrăvind în culori proaspete sfinți, emanând cu naivitate căldura cu care își manifestau credința. Clădirea special construită, adăpostește minunatele icoane dar și o odaie specific săsească aducând atmosfera din vremuri trecute. Aici am descoperit un glob de cristal cu fulgi de aur de 24k, reprezentând ”Mărul de aur” (”Pomme d’Or”, la fel ca la Moldovița), oferit prin tradiție celor mai faimoase comori culturale și turistice care merită promovate și apreciate la nivel european și nu numai. Acest premiu se acordă de Federația Internațională a Jurnaliștilor și Scriitorilor de Turism, unei atracții, destinații turistice sau unei persoane și reprezintă recunoașterea eforturilor întreprinse pentru promovarea turismului. Altfel spus, mai pe înțelesul tuturor, trofeul este echivalentul premiului Oscar pentru cinematografie.
Populația din Sibiel este pur românească și pur ortodoxă, neexistând alte confesiuni în sat, după spusele preotului paroh, care ne-a prezentat biserica veche de 200 de ani, frumoasă și mândră de martirii pe care i-a dat, deveniți sfinți: preoții Moise Măcinic și Ioan din Galeș, cinstiți de obștea credincioșilor de pretutindeni și mai cu seamă de cei din Transilvania din mijlocul cărora s-au ridicat, pentru mărturia lor ortodoxă din vremea grea, de sub împăratul Iosif al II-lea.
Plimbându-mă pe străduțele întortocheate ale Sibielului am descoperit ”marja satului”, o căsuță interesantă din lemn, pictată iscusit cu motive florale, veșnic deschisă peste zi, după cum am observat mai apoi, la discreția turiștilor. Aici pe vremuri sătenii cântăreau fânul, animalele sau diverse produse agricole, fiind una dintre puținele care se mai găsesc în țară. Oamenii locului, inventivi, au transformat marja în muzeu unde găsești diverse obiecte vechi de uz casnic sau gospodăresc. Satul mai are trei troițe vechi de peste 200 de ani, ridicate din piatră și cărămidă, vegheate de cruci vechi din lemn, cu picturi în frescă, șterse de vremuri, pe alocuri încă descifrabile. Este dovada că mocanul de aici a simțit nevoia să marcheze locul cu însemnele credinței sale.
Cei aproximativ 450 de locuitori ai Sibielului, niciodată colectivizați, s-au ocupat de creșterea animalelor, pomicultură, păstrând și vechile obiceiuri ca țesutul, pictura pe sticlă, prelucrarea lemnului și a fierului, actualmente practicând cu preponderență agroturismul. Cei de aici au fost favorizați de topografia locului, găsindu-se la distanță foarte mică de Alba Iulia, Mediaș, Sibiu, Poienari, Făgăraș, cetățile Sarmizegetusa, Costești, Blidaru, etc. Din această zonă și-au tras sevele Emil Cioran, Octavian Goga, Lucian Blaga, Samuel Micu, Inocențiu Micu-Klein, academicienii Andrei Oțetea, Dumitru Roșca, Onisifor Ghibu (care s-a aflat în Bucovina în fruntea luptei pentru unirea Basarabiei din 1918) și alții.
O seară ciobănească a încheiat sejurul în Sibiel și bucatele tradiționale plămădite în casele oierilor au avut cinstea să ne bucure palatinul delicat(!), stropite generos cu pălincă ardelenească pentru cei vrednici. A durat trei ore această despărțire, prilej cu care ni s-au povestit lucruri interesante despre Sibiel și oamenii locului, în timp ce rapsozi locali au adus cu ei cântecul, dansul și portul popular, spre desfătarea noastră.
