Într-o epocă în care politica nu se (mai) putea descurca fără recursul la violență, iar actorii din spațiul public efectuau compromisuri după compromisuri spre satisfacția celor care plămădesc cu pricepere comandamente și/sau inginerii sociale, s-a prezentat în fața electorilor cu speranța (naivitatea?) că exclamațiile bine alese din recuzita filosofilor glossy nu vor afurisi reflecția. Într-o etapă în care liberalismul a uitat cu desăvârșire polemicile dintre Madariaga și Hayek, a exprimat temeri în legătură cu „exilul interior” al cărturarului făcut să viețuiască în țară neliberă. Într-o vreme în care mijloacele media au izbutit să promoveze personaje logodite cu verbiajul și insolența, de fapt să alunge din cadrele cotidianului „conținutul intelectual pe care îl poartă cuvintele”, s-a declarat de partea libertății înfățișate drept „chestiune de credință”, nu aidoma unui product al geometriei gândirii. Într-o perioadă supraimpresionată de „dualisme elementare” (extremisme) și, de aceea, forțată să etaleze vrutele și nevrutele logicii binare, a arătat interes, ba chiar amiciție, față de fruntași ai politicii dâmbovițene în stare să articuleze măsuri economice, sociale, culturale în beneficiul „clasei de mijloc” (spre pildă, adversarul politic ar putea să însemne și altceva decât suma gregară dintre „moștenirea comunismului”, „fișa intelectuală” a lui Ion Iliescu, aroganța lui Adrian Năstase, plagiatul lui Victor Ponta și condamnarea lui Liviu Dragnea). Într-o vârstă a societății românești în care relevanța este asociată cu consensul prealabil între partide și cu negocierile derulate sub înaltul patronaj al Cotrocenilor, s-a bucurat de prea puțină audiență când a conferențiat doct despre „prezidențializarea” democrației autohtone, concentrarea pe verticală a deciziilor ori diminuarea rolului majoritații parlamentare în procesul de legiferare odată cu „acțiunea afirmativă” a experților. Iar într-o secvență amenințată de cel mai mohorât dintre pesimisme, a reconfigurat statutul profesorului autentic, neschimonosit de imperativele marfare ale societății și, mai ales, în stare să caute semnele libertății și responsabilității dincolo și dincoace de actele și faptele „profeților și demagogilor”.
La un moment dat, în cuprinsul cărții „Între timp. Amintiri din casa Cezarului” (București, Editura Litera, 2017), profesorul Daniel Barbu, nu demult titular al Ministerului Culturii, a evocat o suită de evenimente dintr-o campanie electorală de la începutul deceniului trecut: o campanie electorală (aparent) câștigătoare, în care, din păcate, a avut alături prea mulți coechipieri dispuși să substituie „discursul despre valori” cu glume pe seama rivalilor din politică, analiza lucidă a programului asumat cu „gesturi auto-admirative față de propria istețime” sau referințele culturale cu trimiteri la confreriile manufacturate de „erudiții clipei” (op. cit., p. 61 și urm.):
„Deși nu se numără printre stereotipurile discursului pios despre democrație, cetățenilor nu le scapă cu totul dimensiunea aristocratică a scrutinului. Nu am luat, de aceea, ca pe un elogiu spusele unui locuitor al sectorului 3: «A fost o surpriză să vă văd candidat; nu am mai avut niciodată aici pe cineva ca dumneavoastră». Alegătorii se așteaptă ca aceia care le cer votul să nu fie oameni oarecare. Chiar dacă nu-i votează întotdeauna pe cei care ar reuși la un test de cultură generală, de administrare a afacerilor sau de inteligență. Notorietatea publică, reputația profesională ori intelectuală nu aduc neapărat voturi, ci sunt mai ales o dovadă de considerație față de alegători. O formă de respect la care-i îndreptățește statutul lor de electori. Dreptul la vot include și dreptul inalienabil de a face o alegere greșită. Oricare ar fi cauza erorii. În ciuda opiniei comune, alegătorii nu au întotdeauna dreptate. Se pot chiar înșela sistematic și repetat. Au făcut-o adesea în istoria politică imediată. În plus, alegătorii învață rareori din greșeli. Pentru că versantul aristocratic al procesului electoral nu-i privește pe ei, ci pe candidați. Caracterul democratic al alegerilor rezidă tocmai în capacitatea cetățenilor electori de a cerne aristocrațiile bazate pe merit ce guvernează diversele sfere ale vieții contemporane și de a alcătui, din propria lor voință și după criterii ce nu sunt mereu raționale, o aristocrație electivă pe care elitele concurente – din economie, din cultură, din profesiile liberale sau din justiție – au tendința să o desconsidere.
Oricât de sofisticate și costisitoare ar fi tehnicile de campanie, nu prestigiul și meritele candidaților decid soarta alegerilor, ci ritmul și sensul de agregare a preferințelor individuale ale votanților. Orice-ar pretinde ponciful, fiecare vot în parte nu contează. După cum doar o semnificație incidentală are și procentul celor care se prezintă la urne. Cei care nu ies la vot își cedează implicit voința celor care o fac. Nu scapă, simplu spus, de logica reprezentării. Acesta este motivul pentru care Bobbio semnalează că adevărata întrebare la care trebuie să răspundă democrația este nu atât cine votează, cât unde se votează; care sunt, mai precis, ariile de decizie în care cetățenii sunt chemați să încredințeze cuiva un mandat, socotind că există două blocuri de putere ce au o enormă incidență asupra vieții cetățenilor, dar care s-au sustras până acum procesului de democratizare: întreprinderea și birocrația.”
