A făcut elogiul lejerității și a așteptat (deplin și) râzător ca miturile să i se stivuiască în memorie și, pe această cale, să se bucure de „limbajul de imagini” al acestora, versurile lui Montale să se însoțească cu „urmele luminoase” chemate să supraimpresioneze cele mai întunecate catastrofe, poezia lui Lucretius să manufactureze cunoașterea pe fondul „disoluției structurii compacte a lumii”, „figurile divine” ale lui Dante să ne elibereze de „greutatea, masivitatea și concretețea lucrurilor”, iar erudiția lui Leopardi să extragă capodopere ale genului liric din întreaga știință a astronomiei. A ținut isonul rapidității și a organizat dincolo și dincoace de canoane acte și fapte de care ave(a)m trebuință, chiar dacă „inelul lui Carol” a fost înghițit de lacul Konstanz, „dezbaterile” îndelung solicitate de Galilei au sfârșit mediocru, aidoma raționamentelor pe suport deductiv, romanul alcătuit din digresiuni, chiar de bătrânul Diderot, nu a adus exaltare în rândul celor schimonosiți de „sentimentul timpului nelimitat”, iar „lucrurile în sine” au dovedit neputința cercetătorilor păcăliți de sintonie și de tot felul de pretenții de „concentrare constructivă”. A privit cu ochii larg deschiși către noua literatură și a … admirat creațiile îndatorate față de virtutea vizibilității și blagoslovenia multiplicității, altfel spus a urmărit răbdător întocmirile doldora de originalitate și formule inovative, ficțiunile zămislite de aprigii investigatori ai inconștientului individual și colectiv, textele de afurisenie a scrierilor extensive ori abordările care pretind a unifica sufletul, iraționalitatea și umanitatea întru denunțarea temerară a alianțelor dintre matematică, spiritul pur și mentalitatea militară.
Între altele, în „Lecții americane. Șase propuneri pentru noul mileniu”, Italo Calvino a evitat capcanele lui Parmenide, Descartes sau Kant, n-a cochetat cu „simpla idee de infinit” și s-a repliat în spatele indefinitului pentru a consuma iluzii îndoite cu plăceri vinovate, a evaluat în registru pragmatic … metehnele „omului fără însușiri”, n-a mizat pe „matematicile” lui Musil și a interpretat în tonuri dulci aria nedeterminărilor, a executat eschive în fața „aporiilor” lui Barthes, n-a descoperit demonii acurateții și ai sensibilității în „caietele de practică” ale lui Valéry și a visat că poate să exprime prin cuvânt ceva din știința pe care Leonardo a fixat-o prin desene (op. cit., 113 și urm.).
„Exactitate înseamnă pentru mine trei lucruri în mod special: 1) un plan al operei bine definit și bine calculat; 2) evocarea de imagini vizuale limpezi, incisive, memorabile; în italiană avem un adjectiv care nu există în engleză, icastic, din grecescul είκαστίκός (reprezentativ); 3) un limbaj cât mai precis posibil, la nivel de lexic și de redare a nuanțelor gândirii, precum și ale imaginației.
Dar oare de ce simt eu nevoia să apăr valori care pentru mulți pot apărea evidente ? Cred că primul imbold provine dintr-o hipersensibilitate sau alergie a mea: mi se pare că limbajul este folosit mereu într-un mod aproximativ, întâmplător, neglijent, iar asta mă deranjează peste poate. A nu se crede că această reacție a mea corespunde unei intoleranțe față de aproapele meu: cel mai tare mă supără să mă aud pe mine însumi vorbind. De aceea caut să vorbesc cat mai puțin posibil, iar dacă prefer să scriu, este pentru în scris pot să corectez fiecare frază de atâtea ori cât este necesar, ca să ajung nu spun să fiu mulțumit de cuvintele mele, dar cel puțin să elimin motivele de nemulțumire pe care le pot sesiza. Literatura – mă refer la literatura care răspunde acestor exigențe – este Pământul Făgăduinței în care limbajul devine ceea ce ar trebui sa fie adevărat.
Uneori mi se pare că omenirea a fost lovită de o epidemie de ciumă care i-a afectat facultatea ce o caracterizează în cea mai mare măsură, cuvântatul: o ciumă a limbajului care se manifestă ca o pierdere a forței de cunoaștere și a spontaneității, ca un automatism care caută să aplatizeze exprimarea recurgând doar la formulele cele mai generice, anonime, abstracte, să dilueze semnificațiile, să ciuntească vârfurile expresive, să atingă orice scânteie care țâșnește din ciocnirea cuvintelor cu circumstanțe noi. Nu mă interesează în momentul de față dacă originile acestei epidemii trebuie căutate în politică, în ideologie, în uniformizarea birocratică, în omogenizarea din mass-media, în răspândirea culturii medii la nivel școlar. Ceea ce mă interesează sunt șansele de însănătoșire. Literatura (și probabil doar literatura) poate produce anticorpii care să combată extinderea ciumei ce afectează limbajul. Aș dori să adaug că nu numai limbajul mi se pare lovit de această ciumă. Ci și imaginile, de exemplu. Trăim sub o ploaie neîntreruptă de imagini; cele mai puternice mass-media nu fac decât să transforme lumea în imagini și să o multiplice prin jocuri de oglinzi fantasmagorice: imagini care, în mare măsură, sunt lipsite de acea necesitate internă care ar trebui să caracterizeze orice imagine, ca formă și ca semnificație, ca forță de a se impune atenției, ca bogăție de semnificații posibile. Mare parte din acest nor de imagini se risipește instantaneu, precum visele care nu lasă nicio urmă în memorie; dar nu se risipește și senzația de înstrăinare și de neliniște pe care ele o poartă cu sine. Dar poate că inconsistența nu caracterizează doar imaginile și limbajul, ci și lumea. Ciuma lovește și viața oamenilor și istoria națiunilor, face ca toate istoriile să fie informe, întâmplătoare, confuze, fără început și fără sfârșit. Neliniștea mea este pricinuită de pierderea de formă pe care o observ în viață și pe care caut să o combat prin unica apărare pe care pot eu s-o concep: o idee de literatură.”
