Florea se plimbă cât e ziua de mare pe străzile Rădăuților. Îmbrăcat cu vechituri, acompaniat de trei câini, Florică poartă un casetofon imens, așa că toți trecătorii pot asculta cea mai frumoasă muzică a anilor 50. Nu mai știe nimeni poate ce vârstă are băiatul, nici măcar unde își petrece nopțile geroase sau care este ziua în care a mâncat pentru ultima dată. Între timp, a devenit un bărbat în vârstă. Cu toate acestea, pare să nu-și fi pierdut speranța, răbdarea, bucuria, omenia, copilăria neîntinată. L-am întâlnit chiar în ajunul sărbătorilor de iarnă, orașul era îmbrăcat cu mantaua de argint, luminile multicolore din vitrine aruncau o undă de fantastic pe chipurile trecătorilor. Florea pășea pe aleea pietonală, așa cum ar fi mers generalul printre tranșee, cu spatele drept, fără să zâmbească. Medaliile ciuntite, adunate de pe la târgurile de antichități, pălăria înaltă, mănușile viu colorate îl decupau, cu franchețe, din peisajul pregătit să se resemneze. Totuși, muzica redată, cu putere, trecea peste amorțirea fatidică, amurgul avea ceva cu totul și cu totul ieșit din comun. Viața devenea un adevărat spectacol, la care luai parte devenind personaj, nu spectator ignobil. Tot ceea ce păruse de porțean până în acele clipe devenise ferm și încântător, căci numai sufletele caritabile dau sens vieții noastre, iar frumusețea sufletească te surprinde mereu, parcă o descoperi în mii de fațete nebănuite. Câți dintre domnii eleganți, coborând din mașinile luxoase, nu-l invidiau oare pe Florea pentru actul de libertate asumată? Câți nu rezonau cu sălbăticia muzicii atât de tandră, la urma urmei, în acest timp marcat de boală, moarte și neșansă? Iată de ce, în imensitatea iernii, Florea părea un capitel dintr-o coloană, pe care o privești cu admirație în orașul vechi, pe unde au trecut odinioară trăsuri cu domnițe. Nu este clovn omul spre care ești tentat să arăți cu degetul. Clovnii adevărați mimează rușinea, bunătatea, smerenia. Nu se mai înțelege adevărul de sub mantaua de argint.
(Mălina Anițoaei)
